Anul cînd se vor lămuri cu noi
Întunericul e propice dăunătorilor. Nu degeaba Iliescul a organizat cu maximă atenţie alegerile din mai 1990. Reflectoarele erau aţintite asupra ţării noastre, iar imensul capital de simpatie al lumii capitaliste faţă de România, dat fiind că era imens, trebuia făcut ţăndări. A fost făcut. Comunişti sulemeniţi la putere, cu majorităţi halucinante, mineri în acţiune, cu toată dîrzenia, deci România izolată cu un prudent cordon sanitar. Fără NATO, fără UE. N-aveţi faţă. Perfect. Dăunătorii îşi puteau vedea de treabă, în bezna generoasă a “democraţiei originale”.
La fel de judicios, Iliescul a decis convocarea unui nou scrutin după numai doi ani. Alegerile româneşti s-au aliniat, astfel, la cele prezidenţiale americăneşti, eveniment electoral nu doar mult mai vizibil, ci singurul vizibil în anii respectivi. Magnet pentru toate reflectoarele posibile. Complet eclipsate, amărîtele noastre de alegeri, atenţia cui s-o atragă? În 1992, a nimănui. Totuşi, în 1996, alegerile noastre au atras atenţia electoratului nostru. Evoluţie neaşteptată, de-a dreptul şocantă, alegătorii alegînd, majoritar, direcţia opusă Iliescului.
La noi, însă, electoratul primise un rol insignifiant. Să le dea unora, periodic, o pîine bună de mîncat, şi anume, luîndu-şi-o de la gură. Pe găleţi, ulei, zahăr, mici, concerte gratis şi promisiuni deşarte. Cu rare excepţii, aleşii erau cam totuna. De pildă, Emilul s-a declarat, cu gentileţe, învins de marea corupţie, de securitate, de oricine şi orice a binevoit să-l învingă, şi a ieşit din scenă. Pentru a se dedica scrisului, alegînd libertatea, cum ar fi la Antena 3.
Lumina de la capătul tunelului
În conul de întuneric bine fixat, românii au revenit, în 2000, la luminatul şi blîndul despotism democratic iliescian. Dar în coasta Iliescului crescuse, ca premier, Năstasele. Atent consiliat de soţie, Năstasele a simţit nevoia ieşirii la rampă. În ciuda beznei prin care nu se vedea mare lucru, Occidentul a decis să ridice carantina. Contextul internaţional de după 11 septembrie 2001 a jucat un rol major. Contribuţia decisivă a fost, însă, a Marelui Licurici. Dacă nu voia el, personal, ciuciu.
Încurajat de aderarea la NATO şi de apropiata aderare la UE, Năstasele s-a gîndit să-şi tragă o preşedinţie mai lungă. Cinci ani, nu patru. Gîndul că lungirea mandatului i-ar putea profita altuia nu l-a străbătut. Nici gîndul puşcăriei. N-avea cum, din moment ce n-avea cine. Să-i ia mandatul. Ghinion. Suferind o interesantă mutaţie ideologică, Băsescul s-a trezit, poate din ce-a citit, poate din ce-a vorbit cu unii, cu alţii, că e de dreapta. Pe bune, nu doar de formă. Şef la un partid de stînga cu destin de dreapta. Chit că doar el a crezut că se poate aşa ceva.
Eclipsate, iarăşi, de alegerile americăneşti din 2004, cele româneşti au adus la putere Băsescul, în baza promisiunii că, de data asta, electoratul va avea, net, mai multă pîinică. “Să trăiţi bine”, gen. A mers, dar puţin, cît a durat bula imobiliară. Partidul Băsescului, de dreapta în vorbe, de stînga în fapte, l-a susţinut temporar, în lupta cu dăunătorii comunismului reîmpachetat. Le mai zice şi “caracatiţa corupţiei”. Aia călare pe bugetul statului, jaf denumit la noi, pentru electoratul neatent, capitalism. Băsescul a scăpat de suspendarea din 2007, declanşată de dăunători pentru a opri reformele, deci intrarea lor în pîrnaie, dar a venit criza. Iar Marele Licurici, cu care Băsescul legase o prietenie, şi-a terminat mandatele şi a lăsat locul altui băiat.
Tunelul de la capătul luminii
Astfel, în 2009 au avut loc primele alegeri de după 1990 neeclipsate de alea americăneşti. Total în lumina reflectoarelor. De la Realitatea şi Atena 3, că Occidentul avea criza pe cap. Au fost cele mai jegoase alegeri româneşti moderne, cantitatea de lături deversată de argatologii şi slugologiştii TV depăşind orice aşteptări. Totuşi, Băsescul a cîştigat la limită. Doar ca să fie suspendat iar în 2012, după ce Năstasele intrase la puşcărie, iar tovarăşii lui ştiau că ei urmează. Foarte ocupaţi cu realegerea lui Obama, americanii tot au găsit timp să oprească, parţial, puciul parlamentar al USL. L-au frînat iar în decembrie 2013, cînd cu superimunitatea, aministierea şi graţierea tuturor corupţilor. Nu vă faceţi iluzii că n-au fost americanii. Treaba e cîtă vreme vor mai fi?
În 2014, SUA nu-şi aleg preşedintele, criza s-a domolit, astfel că prezidenţialele din România vor putea străluci în voie. Mai ales dacă recordul de lături stabilit în 2009 va fi bătut. Da, legătura făcută cu prezidenţialele americane e ironică. Da, cu excepţia unor politicieni şi experţi, occidentalilor li se rupe de soarta României. Da. Însă lucrurile s-ar putea schimba radical, dacă alegerile din 2014 vor face pentru România ce au făcut cele din 1990. Atunci, România s-a întors, în majoritate, cu spatele la Occidentul care îi ţinea uşa larg deschisă.
A făcut-o, pe jumătate, şi în 2012, aducînd la putere “cea mai cinstită guvernare”. Ca membră în NATO şi în UE. Rămîne cealaltă jumătate: prezidenţialele din 2014. Care i-ar putea face pe mulţi să se întrebe, foarte serios, ce mă-sa caută România în NATO şi în UE? Pe cine au primit, dacă românii asta aleg? Cordonul sanitar ar putea fi reinstalat. Cu scop invers, de data aceasta. Premizele sînt încurajatoare. Partea cea mai activă a publicului crede că România are capitalism, deci e normal să fie anticapitalistă. Partea cea mai inertă suspină, în sondaje, după comunism. De aceea, 2014 nu poate fi decît luminos. Va ieşi la lumină ce-a ajuns România, prin ce alege. Consecinţele vor decurge din opţiunea exprimată. Mai luminos de-atîta, ce vreţi?
