Meteorologlul și-a scos capul pe geamlâcul cabanei, a amușinat aerul și a anunțat prin stația de radio că vremea la Bâlea Lac este frumoasă, sunt 3 grade la 7 dimineața și gheața se topește. Datele erau transmise laolaltă cu toate stațiile din țară în sistemul național și de ele depindeau o serie de activități economice, mai ales transporturile și agricultura.
Îl chema Toma, era alcoolic și tocmai mă condamnase la moarte. Veneam de două zile dinspre Țara Loviștei pe creasta Făgărașului, îmi făceam tura de toamnă singur cuc, am urcat pe munte prin Câineni, în vârful Suru, am dormit o noapte la cabana Bârcaciu, pe drum m-am întâlnit cu uriașul munților, geologul Coriolan Balintoni, după revoluție a devenit profesor universitar și membru corespondent al Academiei.
De pe vârful Negoiu am văzut toată țara, Dunărea era ca un fir de plumb topit, Marea Neagră era luminoasă, lucea ca fierul scos din cuptor, Orientalii până în Ceahlău și Rodnei, Meridionalii până în Țarcu și Godeanu, Apusenii până în Curcubăta și toată Transilvania, era ziua de 15 octombrie 1987, anul trecut am avut aceeași priveliște pe 16 octombrie.
Îmi beau ceaiul, Toma trage din cinci în cinci minute câte o dușcă dintr-o sticlă învelită în ziar, cred că e Scînteia a’ bătrână, îl salut și dau să ies din căldare și să urc, dar este imposibil, gheața și zăpada care s-au topit ieri peste zi, au înghețat azi noapte ca sticla, nu poți să înaintezi un pas, glazura verde gri a învelit stâncile și pietrele libere.
Am piolet, un Chamonix 2, piesă de muzeu din anii ‘30, are coadă din lemn de tec, l-am cumpărat de la un coleg cu rude în Franța, cred că n-a fost folosit de dinainte de război, îl înfig într-o fisură căscată în inima unei stânci, lemnul pârâie, din coadă sare o așchie, mă țin în piolet și mă trag pe burtă.
Repet figura, dar după zece minute coada se rupe, și așa mă voi chinui cu pioletul rămas pe jumătate, dar el își va face datoria și voi ajunge în următoarele trei ore la Fereastra Zmeilor. Lanțurile și cablurile de La-Trei-pași-de-moarte nu sunt atât de înghețate pe cât mi-am imaginat, nici Vârtopul, nici Vârful Mircii, parcă încep să respir alt aer, am făcut mult până în Șaua Podragului.
Afară începe să se întunece deja, văd sub mine cabana și atunci se întâmplă pacostea: alunec, cad pe burtă și o iau la vale ca bobul pe o pantă de peste 50 de grade, văd lacul de care mă mai despart câteva zeci de metri, gheața e subțire, ar ceda instantaneu la viteza cu care zbor, are 16 m adâncime, n-ar afla nimeni unde am dispărut.
Prin fața ochilor mi se derulează secvențe din copilărie, mă văd în curtea părintească desenând locomotive cu aburi, curtea e plină de mușețel, în nuci ciripesc graurii, e vară și e bine, au înflorit daliile, voi prinde ca în fiecare zi, albine recoltatoare de polen, le voi lua săculeții de pe picioarele din spate, am tehnica mea să nu mă înțepe.
Polenul de dalie este oranj și ușor iute la gust, cunosc toate nuanțele florilor, din zăpadă văd într-o miime de secundă brațul unei stânci negre care poate fi salvarea mea, polenul de brândușă este galben ca lămâia și amărui, îmi arcuiesc cotul drept, mă răsucesc cu toată puterea să mă răstorn pe spate, rucsacul are cadru metalic cu care sper să mă agăț în vârful stâncii.
Gata, stânca m-a pescuit din zborul morții, mă învârt ca titirezul în jurul ei, mi se sfâșie hanoracul, puloverul și cămașa dar am scăpat, pe Toma l-am întâlnit ca din întâmplare la coborârea în Sibiu, mânca ceva indigest într-o speluncă obosită din Piața Sfatului în care intrasem să beau o cafea.
M-a întrebat vesel, cum a fost tura, bine i-am zis, probleme?, ah, am avut parte de o vreme excelentă, așa cum ai anunțat prin stație, mi-a făcut cu ochiul și a ieșit împleticindu-se, nu degeaba despre meteorologi și pescari se zice că sunt cele mai inventive creaturi din univers.
Facebook Comments
