În vara din 1942, Jan Karski, diplomat polonez care lucra cu Guvernul polonez în exil de la Londra în timpul războiului, se pregătea pentru misiunea de a duce informații din Polonia ocupată la Londra și Washington. Chiar înainte să părăsească Varșovia, a primit vizita a doi lideri ai Rezistenței evreiești care au ieșit din ghetou pentru a-i spune despre ceea ce ei au numit „războiul lui Hitler împotriva evreilor polonezi”.
I-au spus că, după calculele lor, mai mult de 1,8 milioane de evrei au fost omorâți de germani și că 300.000 din cei 500.000 de evrei înghesuiți în ghetoul din Varșovia au fost deportați spre un sat obscur din apropierea Varșoviei, unde naziștii au pus la punct o tabără de exterminare.
L-au rugat pe Karski să vorbească cu Churchill și Roosevelt despre asta. L-au mai rugat și ca, dacă este dispus, să intre în ghetou pentru a vedea cu ochii lui ce se întâmplă acolo. Karski a acceptat.
Jan Karski s-a născut Jan Kozielewski într-o familie romano-catolică din Lodz, pe 14 aprilie, 1914, mezinul dintre cei 8 copii ai familiei. A visat de mic la o carieră diplomatică, așa că după ce a terminat școala s-a alăturat serviciilor diplomatice poloneze. Înainte de începerea războiului, a dus la îndeplinire sarcini la Londra și Paris.
Odată cu izbucnirea războiului, se înscrie în armată. În scurt timp, Polonia cade pradă Germaniei din vest și URSS-ului din est, iar Karski este luat ca prizonier de sovietici și trimis în Ucraina într-o tabără de detenție. A reușit să evadeze și, întors acasă în Polonia, se alătură Rezistenței poloneze. A devenit punctul de legătură între luptătorii polonezi de acasă și Guvernul din exil, având rolul de curier. În 1940, a fost capturat de Gestapo în timpul unei misiuni în Slovacia. De teamă să nu dezvăluie secrete în urma torturii, își crestează venele și este trimis imediat la un spital, de unde reușeste să fugă și să-și reia rolul de ofițer de legătură clandestin.
Ghetoul
În a treia săptămână din august 1942, Karski se întâlnea într-o pivniță din apropierea zidului Ghetoului cu un tânăr din Organizația Evreiască de Luptă, care începea să se formeze în Ghetou. Tânărul i-a dat niște haine zdrențuite și o brasardă cu Steaua lui David. A trecut apoi, printr-un tunel proaspăt săpat, de partea cealaltă a zidului.
Chiar și ani mai târziu, când i se cerea să descrie ce a văzut, Karski ar fi spus pur și simplu: „Am văzut lucruri groaznice”. În unele ocazii – de exemplu în documentarul „Shoah” – va descrie cadavre goale zăcând în stradă, oameni înflămânziți și copii mai mici sau mai mari pierduți, cu ochii lipsiți de viață și expresie. Cum privea dintr-un apartament la doi adolescenți în uniforme ale Tineretului Hitlerist vânau evrei de dragul distracției, râzând și aplaudând când vreun glonte își atingea ținta și rezultau strigăte de agonie și durere.
Unul dintre cei doi evrei care l-au abordat pe Karski pentru această misiune era un avocat pe nume Leon Feiner. Acesta avea să fie omorât în septembrie al aceluiași an, când lichidarea evreilor din Ghetou avea să se intensifice. Karski avea să-și amintească peste ani cum Feiner mergea pe lângă el în Ghetou și nu făcea decât să murmure: „Ține minte asta, ține minte asta”.
Feiner l-a întrebat apoi de Karski dacă este dispus să vadă ce se întâmplă cu cei care sunt deportați din Ghetou. Câteva zile mai târziu, Karski și un membru al Rezistenței evreiești se aflau la Izbica, un orășel din apropierea Varșoviei. A ajuns la un magazin deținut de un membru al Rezistenței poloneze, care i-a înmânat o uniformă de ucrainean sub comandă germană. Deținătorul uniformei fusese mituit să-și ia liber în ziua respectivă. Un alt gardian uncrainean – mituit și el – l-a condus pe Karski la o zonă încercuită de un gard cu sârmă ghimpată.
Karski a auzit atunci plânsete de bărbați și femei și, la un moment dat, i s-a părut că simte miros de carne arsă. A fost apoi martorul sosirii a câteva mii de evrei aduși din Cehoslovacia. Mulți erau atunci bătuți și înjunghiați. Apoi a asistat la evrei înghesuiți până la refuz în bou-vagoane și trimiși – avea să afle atunci – nu departe de acolo, unde vor fi băgați în camere de gazare. I s-a mai spus că, uneori, erau pur și simplu lăsați în trenuri până se sufocau sau mureau de foame.
Misiunea de înștiințare
Karski s-a întors la Varșovia, unde a început să se pregătească pentru călătoria la Londra. I-a fost înmânată o cheie care conținea un microfilm cu sute de documente. S-a dus la dentist pentru a-și scoate câțiva dinți, astfel încât dacă era oprit de germani să aibă un motiv să nu vorbească – nu dorea ca germana lui cu accent polonez să-l trădeze. S-a dus la Berlin, apoi prin Franța a trecut în Spania, unde din Gibraltar a reușit să ajungă la Londra.
La întâlnire, a predat microfilmul și a vorbit despre improbabila colaborare între Rezistența poloneză anti-comunistă și partizanii sponsorizați de sovietici.
A trecut apoi să vorbească despre soarta evreilor. După spusele lui, ani mai târziu, în februarie, 1943, Anthony Eden i-a spus că „Marea Britanie a făcut deja destul acceptând 100.000 de refugiați”. Karski s-a întâlnit cu Szmuel Zygelboym, reprezentantul evreilor socialiști în Consiliul Național al Guvernului polonez în exil. Acesta a ascultat îndurerat și apoi a spus: „Voi face totul să-i ajut. Voi face tot ce vor cere”. După ce germanii au înăbușit Revolta din Ghetou din primăvara anului 1943, Zygelboym îi scria prim-ministrului Guvernului polonez în exil:
„Prin moartea mea doresc să aduc ultimul protest împotriva pasivității cu care lumea se uită la și permite anihilarea poporului evreu”. S-a sinucis.
În iulie 1943, Karski ajungea în Statele Unite. În acea perioadă, toți evreii din Ghetoul Varșoviei care nu au fost nimiciți în timpul Răscoalei erau trimiși la tabăra de exterminare de la Treblinka.
„Aproape fiecare individ era empatic față de rapoartele privindu-i pe evrei. Dar când raportam liderilor de guvern, se lepădau de conștiință, de sentimentele personale.
Ofereau o argumentare care părea validă. Care era situația? Evreii erau total neajutorați. Strategia de război era înfrângerea militară a Germaniei și înfrângerea potențialului de război al Germaniei odată pentru totdeauna. Nimic nu putea interfera cu zdrobirea militară a celui de-al Treilea Reich”.
A continuat să spună ceea ce știa, onorând promisiunea făcută celor 2 evrei din Ghetou. La întâlnirea dintre Karski și Roosevelt, primul i-a transmis că Rezistența poloneză estimează cum dacă nu va fi nicio intervenție Aliată în următorul an și jumătate, evreii Poloniei vor înceta să mai existe.
Karski a crezut că a eșuat să-l miște pe Roosevelt. John Pehble, care a devenit șeful Comisiei pentru Refugiații de Război, însă, a spus mai târziu să decizia lui Roosevelt de a înființa Comisia a venit ca o consecință directă a discuțiilor cu Karski.
Karski dorea să se întoarcă la Varșovia și să-și continue munca, dar superiorii săi i-au spus că identitatea sa a ajuns cunoscută de germani și i-au ordonat să rămână în Statele Unite. Aici avea misiunea de a promova cauza Poloniei, care odată eliberată de sub jugul nazist avea să intre pe mâinile sovieticilor. Karski, care nu avea altceva în afară de dispreț față de comunism și sovietici, nu avea să-și mai vadă țara natala până la căderea comunismului.
În 1952, și-a luat doctoratul la Universitatea din Georgetown și avea să predea timp de peste 30 de ani. În 1956, se va însura cu Pola Nirenska, dansatoare evreică a cărei întreagă familie a pierit în Holocaust. În 1982, a fost recunoscut ca Drept între Națiuni. Când s-a adresat Camerei Reprezentanților a Statelor Unite, în 1981, Karski a spus: „Și cum eu însumi am devenit evreu… așa și toți evreii care au fost măcelăriți au devenit familia mea”.
A murit în iulie 2000.
