La moară ajungeai cu cocoașa și grumajii leoarcă, te târai doi kilometri cu sacul de mălai cărat în spinare, îl mutai când pe un umăr când pe celălalt ca să te amăgești că îți ușurezi treaba, pe-atunci drumul țării încă nu era asfaltat, o luai prin hârtoapele ude de rouă dis de dimineață, din care ultimele sute de metri le urcai pieptiș pe Dealul Cerzii, licăreau zorile, era după Sfântă Mărie, picura frigul din cer în spice, se făceau snop de brumă în a doua jumătate a lui răpciune.
Lăsai mai jos Acăstăul apoi Durdzăii pe stânga și Surupatu și Țărmurile pe dreapta, cine mai zice durdzău în loc de pin?, nu mai e nicio suflare vie să îi alinte pe vechile lor nume, i-a smuls pe toți vâjgalăul din 1939 și odată cu vântoasa aceea năpraznică a fost ștearsă complet din amintirea oamenilor și bătrâna denumire a pinilor de prin partea locului.
Sacul mirosea amețitor, era de fărină de pârgă, moșii ziceau că pârguiesc mălaiul, îl țineau pe plita sobei până se cocea pe drug, apoi îl lușteau, desprindeau adică boabele cu un instrument din fier în formă de ghioc cu dinți câinești ținut în podul palmei, luștitoare îi zicea, cu boabele acelea umpleai sacul și urcai la moara lui Margine, a doua la rând pe Valea Cerzii, prima era a vrăjitoarei Sica, mai jos de școala făcută în vremea lui Iosif al II-lea al Austriei.
Treceai cu sacul prin dreptul casei mătușii Mărie a lu Nicorici, era sora bunicului din Apșă, umbla prin lume pirpirie în alb și negru numai zâmbet mătușa, ne aștepta cu uștioara porții înecată în rujiță, trandafiri cățărători care sângerau apăsat în soare, nu pot matú, că mă păzăsc, mătușa Mărie cocea pâine în cuptorul din curte, soarele îi întindea zâmbetul până la urechi, avea ochii miloși ai Giocondei, cu pleoapele grele ca perdelele, matú este vocativul lui mătușă, iar a te păzi înseamnă a te grăbi, a aflat mătușa Mărie toate tainele veșniciei încă în viață, au îngropat-o cu zâmbetul Monei Lisa pecetluit pe buze, parcă zicea, știu, am văzut raiul.
Se învârtejise coada de megieși la moara lui Margine când am ajuns, îmi venea rândul peste două ceasuri, un cliub hunsut din Mlacă s-a pus pe povestit, m-am întâlnit cu Fata pădurii, a zis, lumea a dat din coadă semn că a devenit numai urechi, în răspărul cozii a adiat freamătul curiozității. Era aplecată din șele, nu m-o văzut, culejè bureți șerpești, cum i-s mânurile?, ca gânjurile de carpen, crăci mișcătoare, îi ‘naltă de șesă stânjeni, are ptielea verde. Văzutu-ti-o? Bagsamă că m-o sâmțâtu, cân’ o începută a mârâi ș-a morogoci.
Am fo’ trecută pă lângă iè alăture, da’ noaptea o ‘init la mine, mi-o luat oile din staor, pă una o dejdinat-o, dejdeucat-o șî mânânțăluit-o, mi-o dzâs să mărg cu iè, că de nu, a si bai, am blat, n-o fo’ modru. Fata pădurii șede amu’ între Iezunii șî Cornu’ Șarampăului înt’-o peștere, am trecut o apă loantră, m-o băgat în casă, mi-o dat să beu o dzamă de mniere acrită de zespi cu amu ce mășcat, am băut tăt huc, am adurnit, cân’ m-am trezît eram la moară la Margine cu sacu-aiesta de mălai de pârgă la pticioare, nincătă ce coadă lungă am.
(Din volumul de povești autobiografice „Pașii focului”)
Facebook Comments
