Spre miazăzi, cerul împrumuta nuanțele unei vinete îmbătrânite. Ultimele licăriri ale apusului au zvâcnit după linia sierrei, ca un pumn de jăratic stins într-o călimară de cerneală, apoi noaptea s-a lăsat peste noi din grămezile ei de nori umezi, cu amenințări necunoscute.
În lumina fulgerelor care brăzdau văzduhul de la răsărit la apus, puteam doar ghici mutările de pe harta cerului, flota de nori de război care se mișca cu o iuțeală de pasăre și că undeva în Contramaestre și deasupra munților ploaia turna de rupea pământul.
Aerul s-a încălzit cu încă două grade și tăblăria mașinii frigea ca o plită încinsă, apoi palmierii au început să dârdâie și să gâfâie, încovoindu-se de la jumătate sub aplecarea vântului tot mai greu și bezmetic.
Ploaia înainta plumburie spre noi și șfichiurile ei începuseră deja să bată darabana pe parbrizul mașinii. Perdele de apă despletite pe o lățime cât a unui sat măricel, au început să se strângă în mănunchiuri groase, până ce s-au transformat în coloane înalte de câteva sute de metri, asemănătoare cu pâlnia unui ciclon.
Cerul s-a rupt în două deasupra unei păduri ce se înălța în fața noastră ca o stavilă. Am văzut clar, în blițul unui fulger, cum o parte dintr-un nor s-a frânt în două ca un cozonac, sub apăsarea unor mâini nevăzute și cum din el s-a scurs o măsură de apă pe
care n-o poate cuprinde imaginația și pe care doar din decență ai putea-o compara cu izvoarele adâncului rupte la potop, dar acelea erau ceva mai lesne de măsurat decât urgia care s-a abătut peste noi în fața pădurii.
Înaintarea devenea riscantă. Fidel Soria a zis că e mai bine să așteptăm în câmp deschis, pentru a evita pericolul prăbușirii copacilor peste mașină. Riscul să fim trăzniți era floare la ureche, pe lângă ce-ar fi presupus să fim prinși și îngropați de vii sub trunchiurile unei păduri dezrădăcinate de mânia unui ciclon tropical.
Apa a năvălit din cer fără nicio opreliște aproape un sfert de ceas, apoi s-a oprit la fel de brusc cum a început. În acel interval care mi s-a părut cât o bucată bună de veșnicie, am auzit troznetul copacilor rupți de la jumătate,
gâjâitul copacilor smulși din rădăcină, plânsul copacilor descăpățanați de umbrelele coroanelor ce zburau pe deasupra capetelor noastre spre miazănoapte, în direcția în care se lățea furtuna.
Liniștea ce înainta în ariergarda ploii era încă și mai nefirească. Am vrut să cobor fascinat de spectacol, dar n-aveam unde să pun piciorul, căci apa urca până aproape de pragul mașinii. La un moment dat, arca noastră a început să se clatine ca o frunză trasă într-o vâltoare.
Fidel Soria se amuza întotdeauna când mă vedea cât sunt de împiedicat și se hlizea ca un puștan de pension la toate mișcările mele stângace și mi-a făcut semn să mai așteptăm, până ce apele vor începe să se retragă, asigurându-mă că acest lucru avea să se întâmple mult mai repede decât credeam.
(Fragment din cartea „Am spionat în Cuba pentru CIA”)
În ochiul ciclonului
Facebook Comments
