Ne dorim să fim „altfel“, numai că n-avem cum: sîntem și noi o piesă din mozaicul timpului nostru, făcut din războiul dintre „grădinari“ și „demiurgi“. Am preluat metafora din cartea lui Chantal Delsol (La Haine du monde. Totalitarismes et postmodernité, Cerf, 2016). Membră a Institutului Franței, universitară și eseistă de prestigiu, această distinsă specialistă în științe politice interpretează postmodernitatea occidentală ca arenă a tensiunii dintre cei care vor să conserve și cei care vor să înlocuiască lumea prezentă. Primii sînt salvaționiști ai imanenței istorice private de transcendență, așa cum ceilalți sînt exponenți ai prometeismului transfigurator. Unii vor să prezerve natura, planeta, tradițiile și memoria colectivă așa cum le-am preluat: pledează pentru realism, moderație, echilibru și acțiune în favoarea libertății. Ceilalți vor să facă tabula rasa dintr-un trecut defect, așadar culpabil, propunîndu-ne în schimb viitorul imediat al societății perfecte, la care putem (și trebuie) să ajungem printr-o inginerie socială soft: ei nu mai recurg la terorismul utopic, de tip totalitar, mulțumindu-se să exalte egalitatea fără limite, omul generic (legat direct la universalul nominalist al speciei), relativismul axiologic și ironia care desacralizează orice tabu, aruncîndu-l în derizoriu. Firește că disputa „grădinarilor“ cu „demiurgii“ implică o schematizare didactică, de dragul unui tablou inteligibil. Taberele nu sînt etanș separate (de pildă, există, printre „grădinari“, și ecologiști de stînga). Ele simbolizează însă două proiecte de societate greu de armonizat, explicînd tensiunea crescîndă (și emblematică) a epocii noastre. Regăsim această dinamică în România – sub forme mai sărace ideatic și hiperbolic provinciale –, însă ușor de recunoscut. Prin urmare, nu sîntem altfel. Semănăm cu alte state post-comuniste, unde elitele înclină spre conservatorism, tocmai pentru că au trăit comunismul și recunosc legătura acestuia cu noul progresism occidental, bazat pe abolirea distincțiilor și parodierea personalismului creștin: ele fac pasul de la egalitatea demnității ontologice proclamate în antropologia creștină (din care a derivat o etică a drepturilor omului) la practica indistincției programate (de merit, gen, rasă, cultură și etnie). În pofida acestui accent, agenda e sincronizată cu Occidentul secularizat, unde socialismul resentimentului, de tip scandinav, cucerește treptat centrul și sudul.
În România, prometeismul taberei „demiurgice“ e destul de popular în rîndul tinerei generații (net, city break, „nedusă la biserică“) și are susținerea statului, care-și dorește controlul asupra corpurilor intermediare (familie, asociații, națiune), căutînd să preia individul din fașă pînă la mormînt: e idealul iacobin exprimat deja de Danton, care spunea că pruncii aparțin mai întîi Republicii și abia apoi părinților naturali. De fapt, „grădinarii“ nu mai există decît în Bisericile creștine din țară, într-o parte a elitei intelectuale anticomuniste și în inerția practicilor culturale din generația adultă: acuzați de atitudini liberticide, ei sînt, de fapt, ultimii apărători ai autonomiei personale din societatea noastră. Decența pledează pentru negocierea unui compromis între „grădinari“ și „demiurgi“, pentru că omul ca atare nu poate supraviețui fără rădăcini, lipsit de protecția unor apartenențe de grup, așa cum nu poate rămîne imun la progresul științei și tehnologiei. Are doar interesul de a compensa impactul revoluției digitale (care dezrădăcinează orice localizare) printr-un recurs selectiv și autentic la valorile moștenite. Un asemenea compromis (care produce substanța unui minimal consens democratic) poate fi articulat numai prin vaccinare anti-ideologică, de ambele părți ale „baricadei“. Adică prin defanatizarea inteligentă și responsabilă a discursului despre binele comun. Nu știu dacă vom avea o masă critică de „combatanți“ dispuși să întrerupă spirala radicalizărilor. Ar fi normal să nu punem doar pasiune latină și gălăgie balcanică într-o chestiune de arhitectură societală durabilă. Dar cine mai are, azi, monopolul unei definiții a normalității?
Articol apărut inițial în dilemaveche.ro
