Este inutil să blamăm o parte a societății pentru nereușitele noastre, ca societate, în justiție.
Din articolul precedent sper că ați reținut:
(Moroni, n.m.) își recunoaște vina, dar acuză procesul mediatic la care sînt supuși politicienii. Poate și mai important, Moroni declară că sumele de bani primite nu erau destinate lor, în final, ci partidelor pe care le reprezentau.
Două cauze sînt prezente în scrisoarea trimisă de Sergio Moroni președintelui Camerei Deputaților, înainte de a se sinucide.
1. Procesul mediatic.
Ce se întîmplă în justiție rămîne în justiție ar trebui să sune o regulă nescrisă a meseriei. Dar nu, și la ei, și la noi, de niște ani buni, presa se deschide aproape zilnic cu știri de la DNA. Echipe de filmare sînt instalate de cu zori la intrarea în instituție și de acolo transmit în aproape toate buletinele de știri, plus breaking news-uri. Pe rețelele de socializare circulă cu nesaț fragmente din stenograme.
Este minunat să ne uităm în intimitatea celuilalt. Este minunat cînd cineva ne dă ocazia asta. Ce ne mai putem dori?!?
Procesul este, așadar, unul public, cu și pentru public. Nu știm, am uitat sau nu am știut niciodată ce înseamnă ”penal”, dar oricine pășește prin fața DNA este catalogat imediat drept ”penal”. Dacă mai este vorba și de o reținere și de cătușe, ori despre cineva cunoscut, cu atît mai bine.
Reținuții de DNA, cei celebri, satisfac nevoia de spectacol a populației, înainte sau în locul celei de informare. Pentru oameni, a vedea pe cineva pe care îl știau avînd funcție mare într-o ipostază privind DNA înseamnă a se face dreptate.
Departe de adevăr.
Dacă omul va fi găsit nevinovat sau vinovat pentru mai puțin de justiție, ce facem? A fost expus public, i-a fost expusă public familia, rudele, toți au etichete de penali, mai mult sau mai puțin, în funcție de gradul de înrudire. Cine îi redă acelui om (și familiei, unde este cazul) demnitatea inițială?
Dar cui îi pasă?! Are populația ce își dorește, mai scapă de ceva tensiune socială? Perfect, așa mergem mai departe.
Presa, cu dezvăluirile ei, a făcut mult mai mult rău luptei anticorupție decît va admite vreodată. Nu a educat un public și așa needucat, i-a dat să mestece cum știe carne brută.
2. Finanțarea partidelor, tot invocată de Moroni.
Este adevărat, și spun asta de peste zece ani, dacă nu vom avea o lege a lobby-ului, corect scrisă și corect interpretată, cu prevederi clare privind atît pe cel care dă, cît și pe cel care primește, corupția va continua. Surprinzător poate, decizia se află la politicieni, care pot vota oricînd o asemenea lege. Se pare că nu vor și că mai ofertantă este starea actuală, în care te prinde după cum îți e norocul, decît ca tot procesul finanțării partidelor să fie la lumină, legiferat, pentru toată lumea.
3. Vorbim despre două puteri aflate într-un conflict permanent, cea politică și cea judecătorească. Două pietre tari care vor încerca tot timpul să se anihileze ori, în cel mai bun caz, să-și diminueze din atribuțiuni.
În contextul de la punctele precedente, nu văd cum puterea politică ar renunța de bunăvoie la încercările de reducere a atribuțiunilor procurorilor, așa cum nu văd cum aceștia, oamenii fiind, nu pot greși, după cum cred unii.
Procurorii sînt ființe bipede, nasc pui vii pe care îi hrănesc cu lapte, sînt dotați cu inteligența de a trece printr-o facultate și mai multe stagii de studiu și pregătire ulterioare, deci sînt oameni. Omul e supus greșelii, omul procuror nu?
Am înțepenit cînd am constatat că pe feed-ul meu de Facebook nu aveam absolut nici o notificare privind faptele și consecințele lor ale procurorului DNA Mircea Negulescu, de la DNA Prahova. Pentru prietenii mei, pur și simplu povestea nu exista.
Oamenii nu citesc și nu ascultă numai știri adevărate, sînt avizi de știrile care se potrivesc convingerilor lor, false sau adevărate. O uriașă prăpastie creată în societate, o prăpastie voită, chiar dacă nu declarativ, și creată de chiar beneficiarii actului jurnalistic.
Dar cine mai poți fi astăzi pe internet (și rețele sociale) dacă nu ții cu bunul, frumosul și cinstitul?!
Vorbim despre două puteri, cea judecătorească și cea politică, în care războiul este manifestarea ultimă a lui care pe care, în care nu mai poți minți.
(Răspunzi permanent cu adevăr, așa a cîștigat Trump, apropo.)
4. Probleme de moralitate.
În plus față de cele menționate deja la punctul 3, se poate observa conflictul de natură instituțională DNA-SRI, conflict în sensul colaborării mai mult decît se știa, colaborare consfințită în documente pînă acum secrete, conflict în măsura în care una din părți sau ambele este posibil să-și fi excedat atribuțiunile. Un subiect care rămîne de lămurit pe agenda publică. În măsura în care se va dori lămurit.
Este incredibil cum cu un număr cel puțin dublu de agenți SRI față de Securitatea comunistă, societatea românească se poate simți bine. Bine și liniștită.
Și nu numai, se simte și dornică să îi apere, chiar dacă nu știe mai deloc ce fac. Asta este spaima cea mai mare, pentru că în naivitatea lor, ei pot da puteri sporite unei instituții care habar nu au ce face. Și este incredibil că așa un popor lovit, în anii comunismului, de forța atroce a Securității statului, dă atît de ușor, acum, puteri despre care nu știe nimic concret altor servicii.
A miza pe bunele intenții și bunele practici ale cuiva, serviciile, în cazul ăsta, fără control civil din partea statului este cea mai mare naivitate pe care am putut să o văd la oamenii așa ziși de dreapta.
Mani Pulite a eșuat, așadar, din cauze care nu sînt deloc străine anticorupției românești. Ce ne face să credem că la noi va fi un succes? Dosarele, mii, în lucru? Numele sonore ajunse la pușcărie? Recuperările financiare? Oh wait! Care recuperări financiare? Cît s-a recuperat pînă acum? Și dacă da, cît e bine o ducem?
Este greu de închipuit că anticorupția românească, mîncată din interior de toate tarele care au dus la sfîrșitul Mani Pulite, nu va sfîrși la fel ca aceasta. Ceea ce nu înseamnă decît o mai și încrîncenată bătaie între găști, nicidecum anticorupție precum în țările cu democrații consolidate. Pentru că există absolut peste tot corupție, acolo unde există oameni.
Ridicarea de statui diferitelor persoane temporar ivite în funcții publice va continua însă. Așa sîntem educați de mici, așa am transmis mai departe. Viteza cu care construim statui unuia sau altuia poate fi comparată numai cu viteza loviturii finale pe care ne grăbim să i-o dăm primii atunci cînd nu mai convine.
Șefa DNA va sfîrși, probabil, tot în politică, dacă nu în nepăsare. În politica europeană, europarlamentară, mai precis, dacă trendul o va mai ține pînă la următoarele alegeri astfel încît să fie votată suficient.
Cît despre noi, rămînem să ne războim între noi, pentru că în lipsă de altceva și în prezența unui ego hiperumflat, ce putem face?!? Să ascultăm cumva ce spune celălalt?
PS: De citit.
(Foto: romanialibera.ro)
