De ce i s-a spus mișcării anti-corupție din România Mani pulite nu am să știu niciodată. Pot bănui numai pentru că e vorba, ca și la italieni, despre nume mari din politică și cîțiva procurori.
Dosarul Mani Pulite a început în Italia, în ziua de 17 februarie 1992, la Milano. Un politician obscur, inginer de profesie, director al unui sanatoriu pentru bătrîni, Mario Chiesa, este arestat. Dacă mai este necesar, omul era un membru marcant pe plan local al Partidului Socialist Italian.
Cu aceeași ocazie, își face intrarea triumfală în lumea anticorupției Antonio di Pietro, care devine, în nici un an, erou național.
Ce făcea Chiesa? Banal, acum, aș zice, pentru noi. Pentru fiecare contract pe care îl încheia în numele sanatoriului, cerea o taxă de 10%. În apărarea partidului sare președintele acestuia, Betino Craxi. Care subliniază, bineînțeles, că este un caz izolat și care nu are de-a face cu majoritatea socialiștilor italieni, oameni cinstiți. Mai tîrziu, avea să fie el însuși anchetat pentru 40 (patruzeci) de capete de acuzare. La exact un an de la arestarea lui Chiesa, Craxi demisionează din funcția de secretar general al partidului.
Dar sistemul, alimentat de taxe ilegale, ajunge să se arate cuprinzînd tot spectrul politic, adică și democrația creștină.
La numai patru luni de la arestarea lui Chiesa se înregistrează și primul deces ca urmare a luptei anti-corupție, un consilier local se sinucide, după ce tocmai fusese interogat de Antonio di Pietro. Îi vor urma, dintre numele mai cunoscute, parlamentarul socialist Sergio Moroni și președintele companiei energetice publice Eni, Gabriele Cagliari. Ultimul se sinucide în închisoare fiind. Președintele Montedison, Raul Gardini, își trage un glonte în cap trei zile după moartea lui Cagliari.
Înainte să moară, Moroni îi trimite o scrisoare președintelui Camerei Deputaților, în care își recunoaște vina, dar acuză procesul mediatic la care sînt supuși politicienii. Poate și mai important, Moroni declară că sumele de bani primite nu erau destinate lor, în final, ci partidelor pe care le reprezentau.
În doi ani, clasa politică italiană este total răvășită de procurorii anti-corupție. Alegerile aduc înjumătățirea procentelor partidelor, mulți oameni de afaceri, judecători și lucrători ai fiscului italian intră în malaxorul justiției. Este sfîrșitul Primei Republici italiene, care dura de la sfîrșitul celui de al Doilea Război Mondial.
1994 este anul în care Betino Craxi fuge în Tunisia pentru a scăpa de închisoare, iar Silvio Berlusconi intră în politică.
Și tot atunci, operațiunea Tangentopoli ia sfîrșit. Procurorul Antonio di Pietro este forțat să se retragă din magistratură, în urma unei acuzații de șantaj făcute de către un om de afaceri. Ulterior, dosarul va fi închis cu concluzia că nu a existat nici o faptă.
În ciuda încrederii uriașe căpătate în rîndul populației, 80%, și a ravagiilor făcute pe scena politică, Mani Pulite nu este considerată o operațiune de succes. Cauzele? Termenele prea lungi din justiție și faptul că politicienii pot influența legislativ procesul, adoptînd legi care să diminueze consecințele.
La împlinirea a douăzeci de ani de la debut, Antonio di Pietro declara:
În toti acești ani, corupția din Italia nu a dispărut, dimpotrivă, a devenit mai puternică. Dacă atunci aveam cancer, acum am ajuns la metastază.
De unde făcea această declarație? Ați ghicit, din politică, unde intrase între timp, fiind președintele partidului Italia dei Valori.
Care ar putea fi cauzele eșecului? S-au scris tone de materiale pe această temă, și mai există încă material și pentru ceva lucrări de doctorat serioase.
Dacă nu scriam nume proprii și nume de partide, cu excepția sinuciderilor, asemănarea cu anticorupția românească este înspăimîntătoare. Avînd în vedere că Mani Pulite nu este considerată un succes.
Discutăm în episodul următor.
