Este Ziua Mondială a Teatrului – mai multe găsiți aici – și m-am gîndit că n-ar fi rău deloc să profit de traducerea realizată de Bogdan Budeș a mesajului rostit anul acesta de Anatoli Vasiliev, regizor de teatru și profesor din Rusia, fondator al Școlii de Artă Dramatică de la Moscova și profesor de teatru la Lyon.
De ce? Pentru că într-o lume din ce în ce mai nebună, cred că avem nevoie de teatru. Cred că teatrul este… Dar nu contează ce cred eu astăzi, să-l lăsăm pe Anatoli Vasiliev să ne spună. Eu am timp destul să vă spun ce și cum despre teatru, despre teatrul românesc în special.
Pentru că nu l-am găsit pe site și în traducere românească, m-am gîndit să fac un serviciu celor interesați și să-l traduc în română (din originalul rusesc, firește).
Mesajul lui Anatoli Vasiliev de Ziua Mondială a Teatrului:
E nevoie, oare, de teatru?
Întreabă mii de profesioniști dezamăgiți de teatru și milioane de oameni obosiți de el.
La ce ne trebuie?
În vremurile cînd scena e atît de neînsemnată prin comparație cu suprafețele orașelor și întinderile țărilor în care se desfășoară tragedii veritabile ale vieții reale?
Ce este el pentru noi?
Loje aurite, fotolii de catifea, culise murdare, glasuri stridente sau, dimpotrivă, cutii negre înecate în mizerie și sînge, pline de trupuri goale și turbate?
Ce poate spune el?
Totul!
Teatrul poate spune tot.
Și cum trăiesc zeii din ceruri, și cum se chinuie cei închiși în peșteri, și cum te înalță pasiunea, și cum te poate distruge dragostea, și cum nimeni n-are nevoie de omul bun, și cum domnește înșelăciunea, și cum trăiesc oamenii în apartamentele lor, iar copiii în lagăre de refugiați, și cum e să te întorci într-un pustiu, și cum se despart oamenii – teatrul poate vorbi despre tot.
Teatrul a fost și rămîne veșnic.
Iar acum, în ultimii cincizeci, șaptezeci de ani, e cu atît mai mult necesar. Fiindcă dintre toate artele publice, doar în teatru cuvintele trec din gură în gură, privirea e față către față, mîinile și trupurile se ating. El nu are nevoie de mijlocitor între om și om – e partea transparentă a luminii, nu e nici sud, nici nord, nici est, nici vest – e el însuși lumina care se revarsă din toate cele patru zări, recognoscibilă și de prieten, și de dușman.
E nevoie de diferite feluri de teatru.
Iar dintre toate diferite și nenumărate, cele mai cerute sunt formele arhaice de teatru. Teatrul formelor ritualice nu trebuie pus în opoziție cu teatrul popoarelor civilizate. Cultura laică e din ce în ce mai goală de conținut, iar „informația culturală” ia locul realităților simple și al întîlnirii cu ele.
Teatrul e deschis. Intrarea e liberă.
Dați dracului gadgeturile și computerele – mergeți la teatru, umpleți rîndurile la parter și la balcon, ascultați cuvintele rostite și priviți imaginile vii – teatrul e dinaintea voastră, nu-l desconsiderați și nu-l treceți cu vederea în graba vieții voastre.
E nevoie de teatru de tot felul.
De un singur fel nu e nevoie – de teatrul jocurilor politice, de teatrul capcanelor politice, de teatrul politicienilor, de teatrul politicii. De teatrul terorii zilnice – individuale sau colective -, de teatrul cadavrelor, și de teatrul sîngelui în piețe și pe străzi, în capitale sau în provincie, de teatrul bătăliei între religii și culturi diferite.
(c) pentru versiunea în limba română, Bogdan Budeș
Și în final, ce crede însuși regizorul și traducătorul Bogdan Budeș despre teatru. Cu aceeași ocazie:
Că tot e mîine Ziua Mondială a Teatrului…
Cred că scopul experimentului în teatru (ca în orice artă) e acela de a găsi mijloace artistice mai eficiente, adaptate poate unui anume context istoric (și tehnologic), de a reaminti oamenilor ce e omenesc în ei: că ne naștem, trăim o vreme, după care murim. Ideea e să lămurești ce e cu acest „trăim o vreme”, ce se petrece cu noi în vremea asta. E un teritoriu infinit fiindcă sufletul și mintea omului sunt mai degrabă guvernate de «geometrii» non-euclidiene.
Să pui o masă invers pe tavan sau să scrii mare «pula» pe un perete sau să bagi video la greu nu înseamnă experiment. Înseamnă doar că pui o masă invers pe tavan, că scrii mare «pula» pe un perete sau că bagi video la greu.
Dacă nu există motivația accentuării omenescului din om, rezultatul e, cel puțin, penibil. Ca să nu mai zic că uneori e pierdere de vreme (pe care nu ți-o dă nimeni înapoi!)
Nu cred că un spectator motivat și disponibil sufletește se va mulțumi cu o masă pusă invers pe tavan, cu un mare «pula» pe un perete sau cu proiecții stîngace. El vrea să vadă, chiar dacă nu și-o poate spune lămurit, oameni ca el sau ca ea acționînd din frică, din dragoste, din răzbunare, din lăcomie, din generozitate, din ambiție etc.
La așa ceva cred că se referă și Anatoli Vasiliev cînd zice undeva că atunci cînd e chemat să vadă ceva nou, el tot așteaptă să vadă ceva vechi. Nu la mijloace se referă, ci la infinita «banalitate» a omenescului.
Și atît. E Paștele catolic, e sărbătoare mare, e timpul să ne gîndim la cum ne ducem timpul.
(Foto: Facebook/Bogdan Budeș)
