În politică e la fel ca în dragoste, nu poți construi fugind de trecut, în nici un caz înainte de vindecare fără pericolul remisiei, apărute într-un fel/moment sau altul. Te poți refugia într-o relație care inițial să pară lumina, izbăvirea, viitorul, dar ale cărei șanse să nu fie temporară sînt mici. Chiar foarte mici. Mai devreme sau mai tîrziu, nerezolvarea din tine va apărea, într-o formă sau alta, afectîndu-l (mai ales) pe celălalt. Dragostea din ură, din sațietatea unui insuportabil trecut e toxică. Nici măcar nu e dragoste, e iluzia ei, egoism da, este. Și (poate) numai atît.
Mircea mă poate contrazice sau aproba aici. 
🙂
În politică, chiar dacă inițial ”jos X” e soluția, dacă nu ieși din paradigmă, cît de bună ar putea părea o construcție la un moment dat, își va dovedi în timp șubrezenia. Construcția e pe plus, ori noi, cel puțin din decembrie 1989 încoace, numai pe și în speranța lui ”jos” am mers. De unde și speranțele frînte, frustrarea și dezamăgirea, cu finalul ”nu mă mai interesează nimic” sau, după caz, cu disperarea de ”așa nu se mai poate, trebuie să facem ceva”.
Cum și cînd facem, pe ce punem temelia, nu mai contează în cazul de mai sus. Adică esența construcției însăși.
(Foto: unisci24.com)
