De pe: Push the Button
Lucra deja de doi ani într-un atelier de pielărie numit, ce ironic, Pitonul Privat. Nu a dat niciodată vreo însemnătate specială locurilor prin care a dus-o viața, în special celor în care a muncit: spălătorii, țesătorii, firme de curățenie, de curierat, ateliere de cizmărie, brutării, magazine. Se angaja numai în locuri în care muncea greu. Se angaja pe bani puțini, uneori doar pentru o farfurie de terci pe zi. Nu o interesa ce muncește. Cât. Unde. Pentru cine. Unde se va termina. Cum. De ce. Nu avea cum să dea vreo importanță locurilor pentru că tot ce voia era să nu se lege de vreunul. Să înghită decorurile astea inerte, sterile pentru mintea și sufletul ei, la fel cum înghițea farfuria de terci. Sau supă, când munceau în zilele de sărbătoare și Dumnezeu trebuia îmbunat cumva.
În drum spre casă, i-a vorbit. Nu, nu era Dumnezeu care mai cerea o farfurie de supă. Nici șeful de la Pitonul Privat. Era un bărbat care o întreba, în cuvinte articulate cumva într-o altă limbă, de unde poate lua un autobuz care să-l ducă la gară. Privirea lui, straină, indirectă, aruncată puțin pe lângă fruntea ei și ancorată într-un punct fix, golea și mai tare cuvintele de vlagă. Uitându-se la el, se vedea pe sine, în fiecare după-amiază când trecea cu ochii peste propriul chip, într-un singur pas, în dreptul atelierului de oglinzi de pe Lipscani.
S-au întâlnit acolo, la un colț de stradă, ca două cutii goale de conserve care se ciocnesc aduse de vânt, cântă un pic aceeași simfonie ținându-și una alteia ecoul, alergându-se strâns ca prinse de mâini și s-au despărțit din pricina aceluiași vânt care a oprit-o pe una într-o adâncitură din asfalt, purtând-o pe cealaltă spre o altă ciocnire, sau poate spre roțile unei mașini.
– Domnule, întâmplător ați dori să vă însoțesc până în stație? Tot spre gară merg și eu…
***
(Bucureşti, septembrie 2009, Canon 20D)
