Au reprezentat o reacție spiritual-mistică și apoi politic-extremistă a României rurale față de provocările culturale ale modernizării făcute de elita carlisto-liberală. Au intrat în coliziune frontală cu sistemul, ajungând să-și dispute cu Antonescu ”grațiile” lui Hitler, și au recurs la asasinatul politic, înainte de a fi decimați și închiși. După 1945, unii s-au exilat (pe aripi, căci, după asasinarea lui Codreanu, Mișcarea era divizată), alții s-au dat cu noul regim, dar cei mai mulți au murit în pușcăriile comuniste, în condiții atroce.
Demonizarea lor a servit de altfel comuniștilor, care au început să condamne orice adversar (real, imaginar, explicit sau latent) sub eticheta de ”legionar”. După 90, mai erau câteva pâlcuri în exil și au fost cumva reactivate, dintre foștii deținuți politici, alte câteva în țară. Sistemul îi avea pe toți, demult, fișați, cunoscuți ca profil psihologic: s-a lucrat cu inflitrații Securității, ca să compromită Opoziția, inclusiv prin prezentarea Pieței Universității ca ”rebeliune legionară” (și să justifice astfel mânia proletară a expediției minerești, complet în afara legii).
Azi, în România, există doar câteva nuclee intelectuale care privesc legionarismul ca pe o sursă de românism și anticomunism valid, recunoscându-i însă enormele greșeli și crimele. S-a constat și că, în anumite mânăstiri mai fundamentaliste, au existat stareți sau trăitori cu simpatii cripto-legionare. Atât.
Pe scurt, această derivă extremistă și-a trăit demult traiul. Și-a luat toate pedepsele imaginabile. Și nu mai are decât o existență spectrală, evanescentă. Așa că, oricine – organ media sau alfel de organ – care ar mai susține azi că există vreun ”pericol” legionar bate câmpii, manipulează, încearcă să reîncălzească (la microundele televizuale sau de social media) vechea marotă comunistă care, ca să diminueze pasivul criminal și acțiunile liberticide ale totalitarismului roșu, vedea legionari verzi pe toți pereții.
Să ieșim odată din trecutul ăsta de coșmar…
(Foto: cultural.bzi.ro)
