Despre curve si golani

Două mărturii din sutele pe care le-am citit de-a lungul timpului. Ca să nu uităm şi să nu-i uităm.

1. Szivárvány Csepp:

V-as povesti despre nea Dumitru… Dar pe cine intereseaza? E doar un capsunar. La propriu. A plecat prin ´94 din tara. La cules capsuni, la Huelva, cu un autocar, cateva haine intr-o geanta de mana ca sa nu plateasca pentru transportul la portbagaj fiindca orice ban era important pana la primul salariu si cu o multime de vise pentru cei cinci baieti pe care ii avea acasa si care il vedeau de mai bine de un an cu ziarul in mana dimineata cautand de munca. A lucrat ca inginer, dar combinatul s-a inchis si a ramas pe drumuri. Cu banii primiti la disponibilizare a achitat casa ca sa fie sigur ca macar asta au.
Dupa prima „temporada ” s-a dus acasa cu aproape 4000 de dolari. Si a venit si in anul urmator. Un prieten i-a spus ca ar fi bine daca ar cauta ceva de munca in constructii ca se castiga bine si e nevoie de oameni in zona Benidorm, unde se ridica bloc dupa bloc. Si a gasit. Cu sufletul indoit, a anuntat sotia si copiii ca mai ramane o vreme. Si s-au facut 2 ani.
Cand a ajuns acasa, si-a gasit nevasta imbatranita parca brusc. Cu niste dureri de cap care nu o lasau sa doarma nopti la rand. Au urmat medici dupa medici. Migrena! Tratamente, analgezice… Nimic nu avea efect. O vedea cum se topeste in fiecare zi. Si a luat-o cu el, lasand copiii in grija bunicilor. Dupa investigatiile de aici, verdictul medicilor a fost un soc: femeia avea o tumoare cat pumnul la creier. Trebuia operata de urgenta fara garantii prea mari de supravietuire. „Vreau sa vad copiii inainte…” Si i-a adus copiii. Pe toti. Cel mai mare avea 15 ani, iar cel mai mic 5. Operatia a fost o reusita. Semipareza cu care a ramas definitiv pe partea stanga si proteza de la picior pe care o va purta permanent nu mai contau in fata faptului ca era in viata.
Nea Dumitru era si tata si mama, nu pentru 5 , ci pentru 6. Muncea 10-12 ore pe zi si cand ajungea acasa spala, gatea, facea curatenie, statea de vorba cu copiii, ii controla la lectii… Ani la rand. Zambind. Multumindu-i lui Dumnezeu ca e sanatos si ca poate munci. Ca sunt vii si impreuna. Iar copiii au facut ce au vazut la tata. Au invatat pe rupte, erau exemple peste tot.
Timpul a trecut. Nea Dumitru nu e un roman, nu e un imigrant, nu e capsunar, nu e zidar. Nea Dumitru e tatal celor 5 medici. Asa il cunoaste toata lumea si cei care il cunosc sunt mandri de asta. Si el munceste in continuare, la peste 65 de ani, sa ingrijeasca „singurul copil care i-a ramas acasa: sotia”.
Anul trecut s-a schimbat pediatrul din sat. M-am dus intr-o zi cu fiica-mea care era racita si am dat peste un barbat frumos, cu ochi calzi, cu toate ca avea peste 1,90m si peste suta de kilograme. Atent, respectuos, ca toti medicii. Cand m-am uitat pe reteta mi s-a topit inima de o bucurie pe care demult nu o simtisem: „Ldo. Sergiu B. pediatra”. Fiul cel mare al lui Nea Dumitru.
Dar asta nu intereseaza pe nimeni… Nici nu stiu de ce am pierdut timpul scriind, cand am inca de invatat ca sa fiu curva cu diploma…

2. Adrian Răileanu:

Stiu ca am povestit in fiecare an, in perioada asta, insa:

In 90, pe 14 iunie, aveam 14 ani.

M-am dus la Universitate dupa pranz. Doua studente care au mers langa mine in troleu pana la Rosetti (pe care le-am ascultat vorbind despre niste examene) au fost luate pe sus in fata TNB-ului, paruite, batute, scuipate, aproape dezbracate. Am protestat firav si am primit un sut in fund si o lovitura cu un cablu gros peste picioare. Nu stiu ce s-a intamplat dupa aceea cu ele. Am tulit-o in pasaj si m-am dus la Politia Capitalei pe cate o vazusem cu o seara inainte fumegand ca in filmele cu comisarul Moldovan.

La Politia Capitalei erau sute de mineri. Veneau dube ale politiei care descarcau la intrarea in curtea Politiei oameni arestati prin oras. Minerii facusera un tunel prin care toti cei „debarcati” erau obligati sa treaca. In capetele lor se revarsa o ploaie de lovituri de bate, lanturi, cabluri. Cei care se prabuseau erau luati la picioare.

M-am intors acasa.

Pe inserat, maica-mea m-a chemat la geam sa imi arate o caruta cu doi care alergau in galop, biciuiti de un tigan care se tot uita inapoi cu groaza. In urma lui, doua camioane pline cu mineri au trecut catre blocurile din ghetoul care era pe vremea aia acea bucatica urata de Baicului. Nu stiu ce s-a intamplat acolo, insa imi amintesc mirarea ca minerii stiau ca sunt tigani acolo. Lunca Florilor nu era, totusi, cea mai cunoscuta strada ghetoizata din oras.

Atat.

Acum, imi puteti spune orice despre manipulare, despre vina colectiva, despre bucurestenii care aplaudau, despre build-up si despre context, insa ceea ce a ramas si o ramana in amintirea mea din acea zi e ura. Ura fata de ceilalti, ura fata de cei diferiti.