De ce s-a dus Klaus Iohannis la parlament

Președintele a ținut un discurs în parlament, discurs care putea foarte bine să se constituie într-o declarație de presă susținută de la Palatul Cotroceni.

Și atunci de ce a ales parlamentul? Ca să-i dea peste nas majorității parlamentare, și așa ostilă, care a părăsit sala, că războiul e pe cale să fie cîștigat de el și de ramura a bună a societății?

Nu, Iohannis s-a dus la ei acasă dintr-un singur motiv: să-i avertizeze ca nu cumva să transforme în lege nefavorabilă ordonanța de abrogare a ordonanței 13, de modificare a codurilor penal și de procedură penală.

Gestul în sine este lăudabil și atît. A jucat bine de data asta, după ce de la  începutul mișcărilor de stradă joacă prost, neinspirat și parcă neconsiliat. Spun asta pentru că știu că avem consilieri buni în România și nu numai.

De ce numai de data asta. Pentru că pînă acum a făcut numai greșeli. Poziționarea de partea manifestanților, bună și de la sine înțeles în sine, a fost prost mascată în gesturi de calitate îndoielnică. Prezența în piață, în mijlocul manifestanților, mai apoi acel ”românii mei” nu fac decît să divizeze o societate al cărui întreg președinte este. Nimic mai simplu pentru partea cealaltă decît să declare că pe ea nu o reprezintă, să dea apă la moara intoxicărilor de presă și nu numai.

Iohannis și-a suspendat astfel principala îndatorire, aceea de mediator între puterile statului, într-un moment delicat cel puțin, cu potențial de extindere, luînd partea uneia din ele necondiționat.

În actuala conjunctură, cînd parlamentul și guvernul sînt ale PSD, se merge pe cioburi cu această formațiune politică. Și ar trebui să se meargă și cu cap, dacă este.

Fără să fie adeptul sau doritorul actelor de amploare, cu semnificații majore în istoria țării, Iohannis este pus în fața celui mai dificil test din viața sa politică președințială de pînă acum. Mișcările pripite și cele al căror sens este ușor deturnat pot să facă mai mult rău decît bine.

Dacă în planul comunicării se poate lesne constata renunțarea la formulări standard, atît de plicticoase și atît de folosite pînă acum, în planul aducerii lor la îndeplinire lucrurile stau mult mai prost.

Pentru că nu a fost momentul proclamării vreunei victorii, ci dimpotrivă, al ajungerii la un acord cu o putere ostilă. Putere care nu numai că nu a ascultat cu atenție ce are de spus președintele, dar nu a ascultat deloc, părăsind sala. Și căreia, neînvinsă și nici măcar cu această perspectivă în față, nu îi făceau oricum nici o plăcere prezența și discursul președintelui.

A spune că feliciți oamenii care au venit cu copiii  la proteste este la fel de iresponsabil ca si cei care au făcut-o. Sigur că e frumos, înălțător și poate educativ, consideră unii, dar cum poți, ca părinte, să ignori potențialul conflictogen al unor astfel de mase mari de oameni? Cum poți să expui copiii vulgarităților proferate acolo? Cum poți să le explici celor pînă la vîrsta școlii că furtul e rău?! Cu ce s-au ales bun copiii din prezența acolo? Cu amintirile că au participat la cel mai mare miting din istoria Românniei, ceea ce nici măcar nu era așa greu în condițiile existenței tehnologiei moderne. Și atunci, ce e mai important, amintirea sau securitatea și siguranța copilului fără apărare decît părintele care însuși l-a expus?

A recurge la cuvîntul ”ghinion”, în cazul lui Iohannis, cînd se știe în ce context a fost spus, și cît de greu a fost să se treacă peste momentul respectiv este o greșeală de neiertat a consilierilor. Pepetuarea discuției despre casele familiei Iohannis, ele însele aflîndu-se în procese, ca și președintele, de altfel, nu folosește decît exclusiv părții adverse. O nouă dimensiune acordată cuvîntului este semn că societatea își dorește cu disperare un conducător, dar nu îl validează decît în mintea ei pe acesta, existent. Validarea efectivă nu se realizează nici la televiziuni și nici în mințile goale etalate pe Facebook. Chiar și în epoca post-truth, e imposibil să faci din Iohannis un Obama al României.

Și pentru că a venit vorba de televiziuni, ele nu sînt atît de odioase în dezinformări și intrepretări pe cît sînt în omagii. Iar dacă tot umblăm la codul penal, și o discuție serioasă este absolut necesară după ce lucrurile se vor fi liniștit, să se introducă și infracțiunea de pupat în cur în mod nejustificat. Le-ar face bine unora să și plătească prostia afișată cu atîta aplomb și lipsă minimă de judecată. Și ar face bine societății în general să știe că oamenii politici nu sînt nici iubiți, nici rude, nici de luat acasă, ci de evaluat strict prin prisma performanțelor sau a absenței lor.