De-a lungul timpului, cel puțin trei persoane m-au întrebat de ce nu comentez niciodată evenimente politice.
În primul rând, din motive practice, de logistică: asemenea subiecte te țin în priză, racordat la Facebook într-un fel pe care eu nu mi-l pot asuma. Se comentează mult, discuțiile se ramifică rapid și imprevizibil, se deraiază ușor, grâul nu se poate cerne de neghină în timp real, iar să arunci „una bună” într-o postare si să te retragi apoi suveran din dezbatere imi pare nepoliticos si contraproductiv. La felul în care eu înțeleg să-mi organizez fiecare zi a săptămânii ca să pot fi un om nu doar eficient (eficiența n-are cum să fie un deziderat în sine) ci și – în sens larg – rezonabil, cât de cât agreabil și ancorat în realitate- e obligatoriu să acord platformelor sociale o atenție fluctuantă. Să nu fiu înțeleasă greșit. Pentru oameni ca mine, Facebook-ul este o șansă. E vital să țin zilnic legătura cu cei – foarte puțini – cu care simt că rezonez în zonele esențiale ale existenței (valori, interese, pasiuni). Cu toate acestea, nimic nu-mi dă un sentiment mai acut al pierderii decât să mă trezesc “looped in” în vreo dezbatere pe vreo situație curentă, insuficient de relevantă pentru agenda mea existențială. Mă apucă brusc rușinea și furia, ba chiar îmi vine să țin doliu după toate orele pierdute în conversații nesfârșite – cu niște “prieteni necunoscuți” și totuși revendicativi.
Trebuie să recunoaștem că noi romanii facem politica și de plăcere, nu numai din necesitate. Sigur, când spun asta simplific mult. Paleta motivațiilor pentru care românii se interesează aproape NUMAI de politică este – pot bănui – foarte vastă. Nu discut acum. Acum văd partea bună a lucrurilor: acest hiperinteres constant pentru politică înseamnă că în marginea fiecărui eveniment curent există, pe Facebook, sute de mii de intrări. Există comentariu politic pentru toate gusturile, capacitățile și nevrozele. „E de toate.” De la analize fine până la bâlbâieli și aberații.
Îmi place să cred că urmăresc pe Facebook oameni cu minți lucide, oameni competenți și echilibrați. De analiza lor politică depind în fiecare zi. Țin la acest tip de branșament pentru că mă ajută să-mi gestionez propriile-mi dezamăgiri, să îmi evaluez convingerile, să nu mă instalez prea confortabil în vreo tabără și – ceea ce mi se pare cu adevărat important – să înțeleg situația României într-un context mai larg (european, planetar) care include politicul, dar nu se epuizează (nici pe departe!) în politică.
Îmi doresc – ca toată lumea – să votez responsabil și, în sens larg, să înțeleg dinamica socio-politică în România contemporană. Nu-mi doresc, în schimb, să particip – public – la dezbateri pe eveniment. Cui i-ar folosi o voce în plus? Mi se pare infinit mai profitabil să urmăresc – exact atât cât îmi permite timpul și interesul – ceea ce spun alții, mai informați decât mine, fără să fiu nevoită să intru în nuanțări inutile. Garantat, de pe margine se vede mai bine. 
🙂
Și ar mai fi o serie de motive, motive „psiho-fiziologice”: nimic nu mi se pare mai disperant, mai erodant dpdv psihic decât un subiect curent discutat și răsdiscutat până la saturație, cu ardoare nevrotică. Mă apucă durerea de cap când citesc așa ceva. Și cred sincer că și împotmolirea în eveniment e unul dintre avatarurile cele mai nocive ale răului cotidian.
Personal, aleg întotdeauna răul mai mic: schimb un pampers sau perii câinele.
(Foto: shafiqsaidi88.blogspot.ro)
