E ora 11 dimineața și stau la o terasă pe Vaclavske namesti 26, în fața hotelului în care sînt cazată. Am pe măsuță, în fața mea, o cafea și-o bere, sau berea de dimineață, de 4%, cum aveam să o numesc de atunci încolo.
Privind Praga din locul în care mă aflu e imposibil să nu mă gîndesc la oraș în timpul ”primăverii” din 1968 și al invaziei trupelor Pactului de la Varșovia, sub conducerea Uniunii Sovietice. Primăvara. Am ajuns în sfîrșit la Praga tot într-o primăvară, în orașul nenimerit pînă acum din varii motive, din păcate.
În noaptea de 20 spre 21 august 1968 au venit și ei. Armatele Uniunii Sovietice, Poloniei, Ungariei, Germaniei comuniste și Bulgariei, totalizînd peste jumătate de milion de soldați intrau în Praga. Doctrina Brejnev bătea nu la ușă, ci cu bocancul sovietic în masa cehoslovacilor, care doreau să și-o aranjeze așa cum doreau.
Ales la începutul anului 1968 la conducerea Cehoslovaciei comuniste, în urma eșecului economic al lui Antonín Novotný în aceeași funcție, slovacul Alexander Dubcek voia să liberalizeze viața economico-socială a Cehoslovaciei, să îmblînzească regimul media (libertatea presei), să ofere libertatea cuvîntului și un regim mult mai lax al călătoriilor, să descentralizeze economia celei mai bine dezvoltate țări comuniste din acest punct de vedere și să transforme republica socialistă într-o federație de trei state.
Dubcek era un moderat. El dorea toate schimbările pe care le considera necesare Cehoslovaciei făcute de partidul unic la putere, cel comunist. Numai că scăpate de sub control, lucrurile aveau să o ia înaintea sa.
Presiunea populară a dus însă la formarea unui alt partid social democrat, scriitorii, reuniți în Congres, iau și ei parte la evenimente de partea progresiștilor, lucrurile se desfășoară cu viteza amețitoare a oamenilor care nu mai au răbdare, care au găsit momentul să acționeze.
Brejnev, liderul sovietic, nu putea să fie decît puternic deranjat de evoluția evenimentelor din Cehoslovacia. La fel ca grupul conservatorilor comuniști, cei care au și trimis, de altfel, o scrisoare la Moscova cerînd intervenția armatei. Lipsită de orice element oficial, scrisoarea a devenit pretextul perfect pentru sovietici să invadeze țara.
Așa că au început o serie de discuții, mai întîi, între conducerea sovietică și cea cehoslovacă, reprezentată de Dubcek, care a susținut în continuare reformele dar, în același timp, și adeziunea țării sale la Pactul de la Varșovia, și de cea conservatoare, care spera întreruperea lor imediată.
Discuțiile nu au dus la nici un rezultat favorabil pentru Uniunea Sovietică și partenerii săi, așa că înainte de asaltul final, s-au mai întîlnit o dată la Bratislava, unde au semnat declarația prin care Uniunea Sovietică își aroga dreptul de a invada orice țară comunistă, dacă încearcă măcar să revină la un regim burghez, de dinainte de război. Doctrina Brejnev, ”ai mișcat, te-am împușcat”, își arăta hidoșenia în fața întregii lumi.
Invazia Cehoslovaciei a avut loc noaptea, cînd aproximativ o jumătate de milion de soldați și 5000 de tancuri au pătruns pe străzile Pragăi. Au urmat lupte în urma cărora 72 de oameni și-au dat viața. Praghezii le-au refuzat sovieticilor și acoliților lor pînă și mîncarea și apa. Dubcek a fost arestat și dus la Moscova. De unde, surprinzător, s-a întors în viață și în funcție. De unde a fost zburat în aprilie anul următor.
Reformele promovate de Dubcek și colegii săi au fost suprimate brutal, prin înlocuirea acestuia la putere cu Gustav Husak. În semn de protest, studentul Jan Palach își dă foc la Praga, în piața Wenceslas. Un monument, o cruce lipită de pămînt, aduce aminte și astăzi de acest suprem sacrificiu. Circa 300 000 de cehoslovaci și-au părăsit țara, integrîndu-se perfect în occidentul care le oferea libertatea pe care o speraseră atît de mult la ei în țară.
Singura țară comunistă care nu a participat la invazia Cehoslovaciei a fost România. Nu știm dacă Ceaușescu avea gînduri de liberalizare a societății comuniste, mai degrabă nu, avînd în vedere ce a urmat la noi, ori dacă Brejnev nu avea încredere în el. Ce rămîne este uriașul miting organizat la București, prin care a condamnat în termeni duri invazia Cehoslovaciei și sprijinul pe care i l-a oferit lui Dubcek, inclusiv în vizita de stat efectuată cu numai 5 zile înainte de invazie.
Alte țări au avut reacții din cele mai ciudate, poate. În Finlanda, cu o puternică influență sovietică atunci, ocupația a provocat un scandal uriaș. În România, încurajați de reacția lui Nicolae Ceaușescu, mulți nemembri de partid se înscriu în Gărzile patriotice. Toate partidele comuniste vest-europene condamnă invazia. Numai în RDG liderii Primăverii de la Praga erau suspectați că fac jocul Bonn-ului și acuzați că subminează socialismul. Nici o țară occidentală, în schimb, nu a intervenit în ”afacerile interne” ale Pactului de la Varșovia.
Sîntem în 2017, la 49 de ani distanță de la Primăvara de la Praga. Mă ridic și o iau ușurel pe cea mai mare arteră a capitalei Cehiei, îndreptîndu-mă spre Wenceslas Square. Nimic în jur nu mai amintește de ce a fost atunci. Numai casele sînt recognoscibile din fotografii. La monumentul lui Jan Palach, mă aplec și aprind o lumînare.
Voi reveni în Praga.
(Foto: Josef Koudelka – Invasion 68 Prague)
