Cînd nediscriminații ucid

Știam de mult că o să se ajungă la profesori bătuți si înjunghiați în învățământul nostru.

Ceea ce e mai grav e faptul că conceptul nefast de „democratizare” socialistoidă a învățământului a cotropit școala cu ideea-forță a terorismului intelectual care decretează că, citez, „toată lumea trebuie să facă școală, cât mai multă scoală si cu orice preț”. In acest „cu orice preț” stă toată tragedia…
NU, nimeni nu trebuie să facă cât mai multă scoală si cu orice preț, decât cel care vrea, se străduiește si mai ales poate, are minte pentru a urca cât mai sus! După un învățământ primar obligatoriu pentru alfabetizare, doar selecția notelor, comportamentul si străduința ar mai trebui sa opereze. Adică selectiv. Inclusiv prin părinții care cooperează cu scoala pentru copiii lor, Sau nu.

Chiar in democrațiile consolidate există câteva instituții care nu funcționează, si nu pot funcționa pe baze democratice decât falsificându-le rostul si rodul. In detrimentul tuturor. In detrimentul binelui general. Două dintre ele sant biserica si școala de toate gradele. Ambele sant instituții bazate pe AUTORITATE. Prima, pe autoritatea dogmei, a doua pe autoritatea cunoașterii si a dascălului din spatele ei. Armata e o altă instituție care nu poate funcționa democratic, ci doar pe principiul disciplinei ierarhice.

Atâta timp cât vom continua să subminăm din rațiuni democratice prost înțelese si prost plasate autoritatea cunoașterii nu va fi posibila nicio reforma serioasă in învățământ. Atâta timp cât principiul terorismului intelectual care decretează ca „toată lumea TREBUIE sa facă școală, cât mai multa scoală si cu orice preț” nu va fi înlocuit cu restabilirea autonomiei școlii bazate pe principiul corect că „toată lumea are doar DREPTUL să aibă acces nediscriminatoriu la învățământ” nu vom scăpa de degradarea continuă a instrucției publice. De epidemia de diplome si doctorate la drumul mare si nici de invazia amenințătoare a sfertodocților sau a părinților indignați de rigoarea discriminatorie a notelor.

Adică nu vom scăpa de consensul sinucigaș in care ne complacem împotriva luptei de ariergardă pe care ultimii profesori de vocație o mai duc in numele adevăratei educații si instrucții.

Școala si profesorii se confruntă astăzi cu probleme si situații inedite, de neînchipuit altădată, care le denaturează rostul si le distrag in mod nemăsurat atenția: violența în curs de generalizare în școli, indignarea amenințătoare a prea multor părinți, vandalismul impenitent, obrăznicia nesancționabilă eficace, responsabilitatea pazei si a securității tuturor elevilor, securitate tot mai precară de altfel, haosul reformelor fără sfârșit si scriptologia maniacală a rapoartelor pretinse de inspectorate. Pe deasupra, evacuarea prin lege a principiului selectiv pe durata învățământului – școala obligatorie de 10-12 clase – a reținut prin școli tot felul de derbedei care sfidează atât disciplina si autoritatea dascălilor cât și securitatea colectivă, inclusiv a profesorilor. Toate astea sunt consecința directă si aproape exclusivă a terorismului impus pe plan intelectual de principiul devastator al „democratizării” învățământului cu orice preț, pentru toată lumea si nediscriminatoriu.

Da, discriminatoriu, un cuvânt care ne crează tuturor repulsie astăzi, începând cu Ecaterina Andronescu si ceilalți corifei care s-au folosit de ideea nefastă a „democratizării” progresiste in învățământ ca de un ALIBI pentru dezastru.
Da, atunci când dădeau note si sancționau lenea, indolența si reaua purtare sau atunci când, din contra, premiau gradele de excelență din clase, profesorii de altădată discriminau. Pe silabe si fără nicio teamă de indignările progresistoide: dis-cri-mi-nau !

A discrimina înseamnă in mod esențial a „separa”, a „distinge”. Pentru ca numai asa poate opera selecția benefică întregii societăți. E loc destul pentru toată lumea după ce selecția operează. E loc si pentru cel care nu are capacitatea să facă liceul dar poate urma o bună scoală profesională, e loc si pentru cel pentru care liceul e ultima frontieră si a dobândit in mod real cultura generală, la fel si pentru cel pentru care facultatea nu mai poate fi urmată de excelența unui doctorat adevărat. E loc destul pentru că de toți are nevoie societatea si diviziunea sociala a profesiilor: si de strungar si de contabil si de doctor, instalator, antreprenor, profesor sau gunoier. Insă mancurtizarea generală la care insistența maniacală a propagandei stângii progresiste a supus chiar si societățile occidentale a reușit să scoată din uzul public până si ideea, corectă . de selecție, prin denaturarea ideologică a conceptului primar de discriminare.
Dacă admitem observația de bun simt, clasic-liberală, a principiului că nu trebuie să fim egali decât in fata Legii si a lui D-zeu, ne putem șterge undeva cu teroarea egalitară a socialismelor de toate felurile. Sant atâtea alte domenii unde selecția, adică discriminarea e de dorit, pentru ca NU santem egali de la natură Si nici nu putem fi. Școala e doar un domeniu care reclamă astăzi selecția discriminatorie mai mult decât orice. Asta poate însemna la rigoare exmatricularea provizorie si chiar definitivă când e cazul, poate însemna selecția discriminatorie, adică selectivă a celor care nu pot să facă cu adevarat o scoală profesională, a celor care nu pot sa urmeze cu adevărat un liceu sau nu au capacitatea să se specializeze la o facultate.

In fond, discriminăm in atâtea alte situații de viată, dar nu ne dăm seama. Când convenim să ne alegem partenerul de viată discriminam intre alte variante posibile. Îmi place de ea si nu de cealaltă sau îmi place, simt că mă pot alia in viată cu el si nu cu celalalt. La fel facem la cumpărături. Discriminam, fără milă, intre un produs si altul în funcție de interesele noastre legitime. Nici prin cap nu ne trece că de fapt discriminăm o firmă , un producător, in detrimentul altuia. La fel, când ne alegem prietenii. De ce atunci n-ar reveni distincția, adică selecția discriminatorie si in scoală si în clase? Doar de frica stigmatizării cu care operează marxismul cultural?

Că stânga istorică e in mod esențial anticoncurențială o dovedește limpede „democratizarea” egalitară care a trântit la pământ si învățământul multor țări occidentale după 1970. Model preluat si de oportuniștii noștri care și-au început carierele in timpul celeilalte reforme anticoncurențiale începute în 1978 de Ceaușescu si care stabilea obligativitatea celor 10 clase si denaturarea liceului, ca învățământ de cultura generală, prin confuzia transformării lui in scoală profesională superioară . I-a mai mai rămas Ecaterinei Andronescu să pună pe butuci școala romanească prin desăvârșirea „democratizării” învățământului de masă în stilul anticoncurențial occidental de data asta. Adică prin alibiul progresismului de stânga la care mai vechii comuniști ce ne-au populat ministerele după 1990 au aderat spontan. Din empatie ideologică .

Să ne mai mirăm de „reformita”continuă prin care toată lumea trebuie strecurată cumva prin scoală, egalizată cât mai în sus si prin cât mai multe diplome? Că am ajuns să punem carul înaintea boilor, adică bacalaureatul care era urma să fie luat după intrarea fără examen la facultate pentru cei care nu l-au trecut la timp?
In situația data, nu mă mai mir de lașitatea multor profesori vizavi de colega lor, profesoara de matematică înjunghiată si abandonată de frica societății, a legilor si a regulamentelor care au făcut din profesor un paria, Adică prietenul mai mare cu care elevul se poate trage de șireturi in numele mai vechiului sau mai noului egalitarism socialist.