Charles Coward – supranumit „Contele de Auschwitz” – a fost un prizonier de război britanic care în 1943, după numeroase tentative de evadare, era trimis de către naziști la Auschwitz III (Monowitz).
S-a născut pe 30 ianuarie, 1905, și s-a alăturat armatei britanice în 1937. Până la începerea războiului, în 1939, ajunsese în gradul de sergent-major. Pe 21 mai, 1940, avea loc Asediul orașului Calais, de unde forțele britanice au fost împinse înapoi, sute de mii de soldați britanici fiind evacuați din portul Dunkirk către casă. Coward nu a fost unul dintre ei, fiind capturat de germani.
Coward și Crucea de Fier
Ca prizonier de război, Coward nu a arătat niciodată că ar cunoaște regulile jocului. A avut două tentative de evadare chiar înainte de a ajunge la o tabără de prizonieri. A mai avut, după aceea, alte șapte astfel de încercări. Ce i-a servit lui Coward foarte bine a fost faptul că vorbea o germană excelentă. Cu o ocazie, a reușit să pună mâna pe o uniformă de soldat nazist, dar a fost rănit în timpul operațiunii de evadare. A fost trimis la un spital militar, unde a păstrat încă aparențele că este un soldat nazist. După ce a fost îngrijit cum trebuie și rănile i-au fost oblojite, i-a fost acordată Crucea de Fier, ca răsplată pentru curaj și pentru suferințele pe care le-a îndurat. Germanii și-au dat rapid seama de greșeală, retrăgându-i decorația și trimițându-l înapoi în tabăra de detenție. De acolo și-a câștigat o reputație de sabotor, pe baza căreia avea să fie trimis în Polonia – Auschwitz.
Prizonier la Auschwitz
Coward a ajuns la Auschwitz III (Monowitz), o tabără de muncă din rețeaua Auschwitz situată la aproximativ 7 kilometri de tabăra de exterminare Birkenau. Aparținea de IG Farben, compania care deținea patentul pentru Zyklon B. Cowards și alți peste 1200 de prizonieri de război britanici erau ținuți în secțiunea E715. Coward, datorită cunoștințelor sale de germană, a fost numit ofițer de legătură al Crucii Roșii, al unei Germanii care încă se chinuia să mențină aparențele respectării Convenției de la Geneva. Asta i-a permis o oarecare libertate de mișcare prin tabără și, uneori, îi era chiar permis să meargă în orașele din apropiere. Într-una dintre aceste călătorii a fost martorul trenurilor pline de evrei ce duceau spre tabăra de exterminare.
Monowitz ținea în jur de 10.000 de evrei apți de muncă, dar care, din cauza externuării, bolii, bătăilor și înfometării, nu ajungeau să trăiască prea mult. Când a văzut asta, Coward a refuzat să stea docil. Prizonierii britanici au pus deoparte mâncare și medicamente pe care le primeau de la Crucea Roșie, care erau apoi trimise pe furiș în secțiunea taberei care era ocupată de evrei. Fiindu-i permis să trimită scrisori în exterior, Coward a început să-i scrie bunului său prieten, William Orange. Numai că nu exista niciun William Orange, și scrisorile erau trimise către Guvernul britanic. În scrisori, acesta descrie ce se întâmplă în tabere, în special tratamentul la care erau supuși evreii, precum și alte informații de natură militară.
Într-o zi, a primit o scrisoare de la Karel Sperber, evreu ținut în secțiunea evreiască a Monowitz. Acesta cerea ajutor. După un schimb de haine care să-i permită să se miște fără să atragă atenția, s-a furișat în partea evreiască în căutarea lui Sperber. Nu a reușit să-l găsească, însă atunci vedea pentru prima oară – îndeaproape – la ce erau supuși evreii din tabără. Și era mai decis ca niciodată să facă ceva.
Planul său includea două lucruri: ciocolată și cadavre. Coward a mituit gărzile naziste cu ciocolată primită de la Crucea Roșie, pentru a primi în schimb cadavre ale prizonierilor non-evrei – inclusiv prizonieri belgieni sau francezi. Apoi, evreii își puneau hainele decedaților și își asumau identitățile lor, pentru ca la scurt timp să fie ajutați afară din tabără cu ajutorul membrilor Rezistenței poloneze. Se estimează că aproximativ 400 de evrei au fost salvați prin această metodă.
În decembrie 1944, la un an după ce a fost trimis la Monowitz, Coward era transportat la Lamsdorf (acum Łambinowice, Polonia). A fost eliberat, alături de alți prizonieri, în timpul unui marș către Bavaria, forțat de avansul forțelor sovietice.
Procesul de la Nürnberg
Coward a participat ca martor la Procesul de la Nürnberg, unde a descris condițiile din tabăra Monowitz și a oferit mărturie despre camerele de gazare de la Birkenau.
„Ajunsesem la un punct în care am convins una dintre gărzi să mă ducă în oraș, sub pretextul de a cumpăra niște lame de ras și lucruri pentru băieți. Pentru câteva țigări, mi-a arătat locurile unde aveau camere de gazare și locurile unde avea loc cremarea. Toți cu care am vorbit spuneau aceeași poveste – oamenii din Auschwitz, oamenii SS, prizonierii din tabără, muncitorii străini – toți spuneau că mii de oamenii erau gazați și cremați la Auschwitz, și că prizonierii care lucrau cu noi, care erau incapabili să continue să muncească din cauza condiției lor fizice, și care lipseau din senin, fuseseră trimiși la camerele de gazare. Prizonierii care era selectați pentru gazare treceau prin procedura de pregătire pentru baie, îi lepădau de haine, și mergeau în camera de îmbăiere. În loc de dușuri, era gaz. Toată tabăra știa. Toată populația civilă știa. (…) Nimeni nu putea trăi în Auschwitz și să lucreze la fabrică fără să știe ceea ce știa toată lumea deja”.
În 1953, a fost martor în Cazul Wollheim, când Norber Wollheim, fost prizonier și muncitor forțat a dat în judecată IG Farben pentru salariu și compensații pentru daune.
În 1954, John Castle publică „Parola este Curaj” („The Password is Courage”), bazată pe faptele lui Coward, care a fost ecranizată în 1962, ca filmul sub același nume.
În 1963, este numit Drept între Națiuni.
În 2012, fostului președinte israelian, Shimon Peres, îi erau înmânate pentru prima oară mărturiile tatălui său – Yitzchak Persky – ținute în arhiva Yad Vashem din anul 1965. Documentul confirmă faptul că Persky – care și-a schimbat apoi numele în Peres – a fost prizonier de război și oferă tribut celor care l-au ajutat să-și ascundă identitatea de evreu. Printre ei s-a numărat și Charles Coward, Contele de Auschwitz.
A murit în 1976.
