Pentru că dacă azi alegi, dai posibilitatea altora, în continuare, să considere că își vor răscumpăra cumva, în viitor, greșelile, și că pot continua același comportament și aceeași atitudine de sfidare a oricărei reguli elementare sancționabile de societate: furtul. Că e material sau intelectual, tot furt se cheamă. Vor considera că le este permis, în numele unor trecute sau posibile fapte viitoare, considerate bune de către cineva. Ori exact aici e problema: plagiatul nu are și nu trebuie să aibă vreo legătură cu nimic altceva decît lumea academică, indiferent că se numește politică, anticorupție, anti sau pro ce mai doriți. O lucrare de doctorat nu-și certifică utilitatea decît strict din punctul de vedere al temei abordate, fără alte interferențe.
A spune că tolerezi sau că nu te interesează azi un plagiat este nu numai desconsiderarea unei întregi lumi academice ale cărei doctorate au fost luate cu studiu, cu trudă, cu stăruință, este periclitarea pe mai departe a întregului concept de educație națională. Doctoratul nu a fost, nu este și nu trebuie să fie monedă de schimb pentru absolut nimic altceva. Doctoratul nu se negociază. Punct.
Am știut toți, în acești patru ani, despre doctoratul lui Kovesi, plingerea facuta în 2012 și decizia de atunci? Sigur că am știut. De ce am tăcut? Din varii motive, de la a considera că e o răzbunare a cuiva și pînă la a nu ne interesa problema în sine. Atîta vreme cît pe la DNA trec zilnic persoane notorii în viața politică, atîta vreme cît spectacolul cătușelor și atît încîntă o parte a populației, partea bună, culmea ironiei, ce mai contează restul?!
Restul acela contează exact în măsura în care dorim să nu derapăm de la statul de drept, unde așa ceva nu este permis, exact în măsura în care mai putem vorbi despre stat de drept acum și de acum încolo. Iar a spune că dacă dorești lămurirea problemei, măcar acum, pentru că s-a repus pe tapet (și nu are absolut nici o importanță cine a repus-o) este atac la DNA, este una din cele mai puternice dovezi că vechile metehne, ale semnului egal pus între om și instituția pe care o conduce, nu s-au schimbat. Înseamnă că nu există concurență, că nu există piață a forței de muncă, că promovarea nu se face pe merit, ci pe alegeri obscure, utile la un moment dat.
Și în final, că lupta anticorupție e o simplă vorbă în vînt, fără suport faptic, nimic altceva decît răzbunare politică. Măcar nu vă răzbunați pe oameni fără nici o vină, cei care și-au luat doctoratele pe merit, și pe procurori în general, considerîndu-i incapabili să ocupe o funcție. O instituție solidă a unei lumi democratice nu stă niciodată într-un singur om, orice nume și merit ar avea, și nu poate fi dărîmată nici prin înlocuirea lui. De fapt, asta e proba democrației și a statului de drept.
Poate ca presedintele Klaus Iohannis nu a incalcat Constitutia in momentul in care i-a cerut procurorului general al Romaniei, Augustin Lazar, sa rezolve cu celeritate dosarul in care Sebastian Ghita s-a autodenuntat si reclama falsificarea raportului Comisei de lucru a CNE in baza caruia in 2012 s-a dat verdictul de neplagiat in cazul tezei de doctorat a Laurei Codruta Kovesi.
Insa, in mod evident, presedintele Klaus Iohannis a facut un lucru condamnabil public din perspectiva principiului separarii puterilor in stat. Nu e treaba presedintelui tarii sa ii spuna procurorului general ce dosare trebuie rezolvate rapid, indiferent de importanta numelor sau de acuzatiile care fac obiectul lor. Ion Iliescu a fost blamat public cand s-a bagat in treburile justitiei, pe buna dreptate. Acum remarc o liniste asurzitoare care vine din partea presei sau a societatii civile vocale in trecut in cazul unor astfel de derapaje.
Atat anchetarea acuzatiilor lui Sebastian Ghita, cat si verificarea tezei de doctorat a Laurei Codruta Kovesi trebuie facute cu celeritate, transparent si temeinic. Sa explic de ce.
Acuzatiile lui Sebastian Ghita trebuie verificate de Parchetul General, condus de Augustin Lazar. In anul 2003, Laura Codruta Kovesi, pe atunci procuror-sef birou la Parchetul pe langa Tribunalul Sibiu, publica un articol in numarul 7/2003 al Revistei Dreptul, in doua parti, impreuna cu Augustin Lazar, pe atunci procuror general adjunct la Parchetul de pa langa Curtea de Apel Alba Iulia. Atentie, nu era un articol scris in comun, ci un articol, cu aceeasi tema, semnat separat de Kovesi si Lazar, dar publicat sub acelasi titlu.
In momentul numirii lui Augustin Lazar ca procuror general, Laura Codruta Kovesi a respins informatiile aparute in presa privind o relatie de amicitie intre tatal ei, procurorul Ioan Lascu, si Lazar. Totusi, cu 13 ani inainte ea insasi semna un articol intr-o revista de specialitate impreuna cu Augustin Lazar.
Acesta este motivul pentru care Parchetul General si procurorul general au obligatia sa faca verificari temeinice in cazul acuzatiilor lui Ghita si sa anunte in mod transparent rezultatul lor.
Plecand de la acelasi articol, si CNATDCU are obligatia de a actiona la fel de temeinic si transparent in cazul suspiciunilor de plagiat din cazul Laurei Codruta Kovesi. Cum spuneam, respectivul articol semnat de Kovesi si Lazar se imparte in doua parti distincte. In textul ei, care are zece pagini si jumatate, Laura Codruta Kovesi nu foloseste nicio nota de subsol pentru referinte bibliografice sau legislative. In textul sau, care are opt pagini si jumatate, Augustin Lazar foloseste 28 de note de subsol explicative sau pentru referinte bibliografice si legislative. Cercetare stiintifica fara referinte bibliografice nu exista. Nu exista nici in 2003, nici in 2011, nici astazi.
Mai mult, in acest articol se regasesc portiuni dintr-un alt text publicat de Laura Codruta Kovevi tot in Revista Dreptul, numarul 1 din 2003, intitulat „Autorizarea accesului la sisteme de telecomunicaţii sau informatice”. Cum spuneam, LCK nu foloseste nicio forma de citare, desi era obligata sa o faca, chiar daca este vorba despre un text care-i apartine.
Va intrebati de ce spun toate lucrurile astea? E simplu: daca astfel de rele practici privind scrierea academica apar intr-un articol stiintific, atunci teza de doctorat trebuie analizata serios de CNATDCU pentru a se stabili prin verdict institutional daca este vorba despre plagiat, malpraxis academic, neglijenta in redactarea tezei sau orice altceva.
PS. In cazul in care va intrebati cum am descoperit acel articol semnat in comun de Laura Codruta Kovesi si de Augustin Lazar, raspunsul e simplu. Este un articol enumerat de LCK in documentele folosite in 2012 in apararea ei, pe care le-a facut publice la Europa FM saptamana trecuta. Nu am facut decat sa merg la biblioteca sa ma uit peste acele articole.
(Foto: euractiv.com)
Foarte la moda cuvantul asta, „celeritate”.
Cum se potriveste azi revolta (FIREASCA) fata de actiunea Androneascai & Co, cu indemnurile de a ignora subiectul „e/nu e plagiat la LCK”?
Exact asta le-a scapat multora din vedere.
Din pacate, raspunsul a venit mult prea repede. Sau din fericire, nu stiu.
Atunci a existat o diferență: în timp ce toată lumea decentă din media s-a concentrat pe ezitările Facultății de Drept din Buc. de a se pronunța (Flavius Baias parcă a și demisionat în context) și pe probele antiplagiat obținute cu softul,
1) Universitatea de Vest a comunicat clar și instantaneu că LCK -a plagiat (ceea ce nu are valoare acum, fiindcă după ezitări așa a făcut și Fac de Drept cu Ponta)
2) nu s-a folosit softul antiplagiat în cazul ei
3) singurul care s-a ocupat de comparații a fost Ciuvică
4) LCK a argumentat că a folosit fragmente cu trimiteri în capitolul I, ăla de prezentare a stadiului cercetării în domeniu.
Pentru mine, privitor simplu, a fost simplu.
Inevitabil atașai și credibilitatea generală a persoanei.
La vremea aia nu sărea să o ia pe Bica din trafic și, în general, nu sărea din baie în interviuri.