M-am născut la 38 de ani după abolirea monarhei austro-ungare. În casa clanului meu exista un tablou cu bunicul Vasalie Ivănciuc, îmbrăcat în uniformă de gală, de husar imperial, ținând în mână țeava unei puști sprijinită cu patul de pământ, pe fundalul Pădurii Vieneze.
Sus, era stema Imperiului Austro-Ungar, cu chipurile împăratului Franz Iosif și împărătesei Elisabeta, ale arhiducesei Sofia, prințesei Gisela, prințului de coroană Rudolf și arhiducesei Maria Valeria. Era de fapt o reproducere după o pictură standard, în care se punea doar capul militarului într-un oval gol.
Toate casele din Maramureș aveau tabloul cu chipul eroului lipit ca un timbru de garanție pe pictura reprodusă. Nicio autoritate comunistă nu a încercat vreodată să dea jos vestigiile acelea imperiale de pe pereți, care erau tabu. Bunicul a încorporat în 1914 și a căzut prizonier în mâna rușilor în Galiția, când s-a prăbușit frontul austriac.
Străbunica mea l-a blestemat pentru că era cel mai rău flăcău din Iapa. Era bătăuș și cuțitar, umbla în cizme cu potcoave de cal în loc de blacheuri, odată a înfipt custura în masa unor inamici și a ridicat-o în prăsele pe deasupra capului, a rotit-o ca pe o pană de vrabie și a dat-o de pământ.
Dansa cu șuriul între dinți, rupeau podeaua cu potcoavele, – erau cu toții potcoviți și purtau plete date cu unt să nu-i pătrundă ploaia, cu breton în față până deasupra sprâncenelor, tăiat cu foarfecele de oi, semănau cu triburile amazoniene, purtau cuirase din piele de bivol până peste inimă să se poată împunge și tăia liniștiți la paranghelii.
L-a blestemat străbunica și i-a zis, să te duci până acolo unde își va rupe trenul roțile. Acolo a ajuns, pe Transsiberian, mai întâi în lagărul din Petropavlovsk, în nordul Kazahstanului, apoi după aproape doi ani în Irkuțk pe țărmul Lacului Baikal, în tabăra Berezovka, și mai apoi, pe linia Transsiberianului la Cita și Ulan Ude, în capitala Republicii Mongole Buriate.
A lucrat la întreținerea căii ferate, apoi l-au făcut sacagiu, scotea apă din lac cu burduful, într-o copcă de doi metri săpată în gheață cu topoarele, stăruia gheața aceea până la sfârșitul lunii aprilie, era atât de frig, încât dacă aruncai o cană de apă se făcea arc de piatră, cădea și se spărgea în cioburi, aparul căruia i-a luat locul a alunecat cu tot cu cămilă în copcă, își dorm somnul de veci amândoi, om și animal, pe fundul celui mai adânc lac din lume.
A învățat bunicul în lagăr rusa, o țâră de mongolă, manciuriană și chineză, odată a văzut un șaman mergând pe apă ca Hristos, fără să se scufunde, bătând din tobă. După revoluția bolșevică au venit comisarii în lagăr să le propună să lupte de partea lor, după care să-i elibereze mai repede.
Nagy Imre, viitorul lider comunist al Ungariei a acceptat, despre Nagy s-a zvonit că a făcut parte din plutonul de execuție a familiei imperiale ruse, dar documentul Yurovsky nu susține decât că unitatea sa a fost însărcinată cu paza familiei țarului în Ekaterinburg.
A mai acceptat să treacă de partea bolșevicilor bunul meu vecin Pompei Ierima, despre care am aflat abia după revoluție că a fost toată viața agent sovietic. În alte lagăre au ajuns alb-gardiștii care au dus lupta împotriva bolșevicilor până în 1923, o parte din prizonierii maramureșeni au luptat în Legiunea Cehoslovacă organizată de președintele Tomáš Masaryk.
A fost o vreme când cehii care au avut tren blindat au controlat întregul Transsiberian, când au pierdut s-au retras spre Vladivostok, s-au întors acasă prin Japonia, Singapore, Suez și Trieste.
Vasalie Ivănciuc s-a eliberat în 1924, a făcut drumul de întors în aproape un an mai mult pe jos, a ajuns în Finlanda, din Helsinki a luat vaporul până în Danzig și de acolo a venit cu trenul până la Sighet. Avea 32 de ani când s-a însurat cu bunica mea, Mărie Ona, care era mai tânără decât el cu o jumătate de viață.
Facebook Comments
