Un articol de Roger Scruton, apărut pe site-ul editurii Contramundum:
De ce este se interesează statul de educație? Perspectiva dominantă, cel puțin de la sfârșitul războiului încoace, este că statul se ocupă de educație deoarece fiecare copil are dreptul la educație. Ca urmare, statul devine furnizorul universal, și ca atare trebuie să-i trateze pe toți la fel, fără să facă favoruri în funcție de bogăție, talent sau statut social. De aici, printr-un soi de egalitarism înfricoșător, ne îndreptăm spre ideea că statul nu trebuie să facă nicio distincție, că elevii nu trebuie aranjați după aptitudinile și abilitățile lor, și că însăși examenele ar trebuie să fie mai laxe sau cel puțin făcute să nu pară ca și cum ar fi un scop final. Educatorii mai spun că atunci când vine vorba de școlarizare, ei, experții, sunt obligați să fie mai bine informați decât părinții. Aceștia nu ar trebui să resimtă nicio remușcare că își predau copiii îngrijirii benefice a statului, deoarece statul acționează întotdeauna pe baza sfaturilor înțelepte ale experților.
Cu alte cuvinte, presupoziția era că educația există de dragul copilului. În opinia mea, statul are un interes în educație, doar pentru că are un interes mai presant într-o altă direcție, și anume cunoașterea. Cunoașterea reprezintă un beneficiu pentru toată lumea, inclusiv pentru cei care nu o pot obține. Câți dintre cetețenii noștri pot construi o centrală nucleară, pot judecata un caz în Chancery, pot citi în latina medievală despre acordarea unor drepturi de proprietate, pot rezolva o ecuație de aerodinamică, pot repara un motor de locomotivă? Nu este nevoie ca noi să deținem această cunoaștere, cu condiția ca alții, experții, să o dețină. Și cu cât externalizăm memoria și informația noastră în Iphone-uri și laptopuri, cu atât sunt mai necesari experții. Dacă lucrurile stau așa, atuci statul trebuie să se asigure că educația, oricum ar fi disponibilă și oricum ar fi distribuită, va păstra depozitul nostru de cunoaștre, și dacă e posibil va mai adăuga și altceva.
S-ar putea să vină o vreme când copiii și profesorii lor nu vor mai auzi de Evul Întunecat. Atunci, oamenii s-ar putea să nu mai înțeleagă că și cunoașterea poate fi pierdută, la fel cum poate fi câștigată. Așa s-a întâmplat cu moștenirea noastră antică, pierdută pentru 400 de ani, și abia apoi recuperată greoi și dureros. Aici, mi se pare mie, educatorii ne-au păcălit. Statul, ne-au spus ei, are o datorie față de fiecare copil și niciun copil nu trebuie să se simtă inferior altuia. Deși acest lucru este adevărat, statul are o altă datorie, mai mare și mai importantă, față de noi toți: de a conserva cunoașterea de care avem nevoie, care poate fi transmisă mai departe numai cu ajutorul copiilor capabili să o dobândească.
Ca să simplificăm lucrurile, cunoașterea ajută copilul, dar nu atât de mult pe cât ajută copilul isteț cunoașterea. Așadar, statul are un interes în selecție, astfel încât celor cu aptitudini pentru cunoaștere li se poate da șansa să o dobândească – să o dobândească fără multele distracții care vin din situația de a fi înconjurați de alți copii, care nu au niciun interes pentru lumea intelectului.
Am fost norocos să urmez o școală clasică (grammar school), care mi-a pus la dispoziție un tip de cunoaștere pe care oamenii din clasa părinților mei nu au avut șansa să o obțină cu ușurință. De aceea am avut rolul meu special în a absorbi, procesa și transmite cunoașterea care încă este parte din curriculumul nostru. Iau asta ca o justificare pentru existența mea. Am transmis altora ceva care ar fi murit, în absența tipului de educație de care eu m-am bucurat.
Criticii ne spun că selecția îi împarte pe copii în succese și eșecuri, iar eșecurile sunt „marcate pe viață”. Nu am niciun motiv să cred asta. Generațiile viitoare au nevoie de cunoaștere, dar au nevoie și de dexterități, putere și know-how teoretic. Școlile care oferă astfel de beneficii – cum este instituția germană Technische Hochschulen – sunt la fel de importante cum sunt și școlile de gramatică. Iar dacă elevii au posibilitatea de a se muta liber de la o școală la alta, pe măsură ce își descoperă aptitudinile, atunci nu există niciun motiv ca selecția să fie considerată închisă.
În lumea educației aceste idei sunt erezii. După ani de îndoctrinare „centrată pe copil” establishmentul educațional s-a pierdut într-un soi de tărâm imaginar, crezând că educația este o formă de inginerie socială, iar principalul scop este să potențeze „încrederea de sine” a copilului. Odată ce realizăm că principalul obiectiv al educației este de a proteja cunoașterea, toate castelele fantastice ale educatorilor se prăbușesc în ruine. De aceea se înarmează. Și de cele mai multe ori se înarmează împotriva adevărului.
