Politica modernă şi principiul speranţei

Fides, Spes et Amor

 

Cine ne-ar contrazice dacă am spune că religia creştină rafinează, între altele, o artă speranţei? Acolo unde alţii văd fatalitatea bolii, a păcatului sau a morţii, ucenicii lui Iisus întrezăresc posibilitatea miracolului: fiul risipitor se întoarce la casa tatălui, tâlharul se pocăieşte înaintea obştescului sfârşit, vameşul devine sfânt iar mormântul gol anticipează Învierea.

 

Nu vorbim aici doar despre revelaţiile unui timp al regenerării (primăvara, cu tot ceea ce înseamnă explozia de flori, culoare şi parfumuri naturale). Sfântul Pavel pune speranţei în relaţie cu alte două virtuţi: credinţa şi iubirea. Nădejdea şi dragostea sunt, aşadar, vase comunicante în sufletul celui atins de prezenţa lui Hristos. Bătălia pentru adevăr, curajul jertfei de sine, înfruntarea mizeriei morale – toate acestea sunt posibile pentru că Dumnezeu înnoieşte neîncetat firea prin har. Creştinismul nu idealizează natura umană. Dimpotrivă, condiţia omului căzut e vizibilă în lupta dintre carne şi spirit, dintre neputinţă și voinţă, dintre revoltă şi ascultare. Un asemenea spectacol descurajează orice reverie sentimentală despre Adam.

 

O inimă capabilă de apostazie sau o minte îmbătată cu iluzii pot deveni, totuşi, receptacolul neaşteptat al luminii. Convertirea lui Whittaker Chambers în plină libertate, transformarea lui Nicolae Steinhardt în bezna închisorii, revelaţiile lui Alexander Soljeniţîn în plin univers concentraţionar – iată istorii personale care demonstrează cum principiul creştin al speranţei este eficace doar printr-o liberă asumare a Crucii. E un lucru uşor de spus, dar greu de împlinit.

 

Predicat astfel celor care cred, principiul teologic al speranţei dă roade. Cum poate fi el transmis în „cetatea omului”? Locuitorii din civitas Dei pot interioriza mai uşor suferinţa ca vector al renaşterii spirituale: pildele biblice şi patristice îndeamnă la purtarea sarcinilor pe via Crucis. Fără să trimită neapărat la dolorismul cu nuanţe masochiste (promovat de unele curente marginale ale creştinismului), relaţia dintre sacrificiu-renaştere, moarte-înviere sau tristeţe-speranţă e imediat inteligibilă.

 

Utopia marxistă

 

Altfel stau lucrurile când etica speranţei devine o simplă retorică a optimismului. În contextul modernităţii seculare, cea mai evidentă deturnare a principiului speranţei este utopia. Comunismul sau fascismul nu s-ar fi născut în absenţa discursului de emancipare al intelectualilor dornici să înfrunte vechea ordine. Încrederea neştirbită în om apare la Rousseau sau la Marx. Faustismul prometeic cultivă dispreţul faţă de orice religie: triumful istoric al umanităţii se face prin îngroparea oricărei transcendenţe. Vedem sfidarea limitelor specifice omului în proiectul leninist al unei inginerii sociale de proporţii planetare. Ideea de revoluţie nu s-ar putea susţine fără „focul sacru” al optimismului umanist. Din acest patos colectivist s-a născut Canalul Dunăre-Marea Neagră, dar şi Cernobîlul.

 

Totalitarismele secolului XX n-ar fi supravieţuit atâtea decenii fără să activeze principiul speranţei într-o variantă diform-seculară. Utopia expansiunii globale a comunismului şi stahanovismul inepuizabil al epocii staliniste – iată două forme de pervertire a unei vechi etici creştine. Nu sufletul contează în comunism, ci doar exterioritatea lumii. Nu alchimia dorinţei şi cunoaşterea de sine, ci elanul triumfalist adus la judecata unei imaginare posterităţi istorice.

 

Or, principiul creştin al speranţei nu autorizează pe nimeni să depăşească măsura, nici să-l ispitească pe Dumnezeu (aşa cum i-a cerut diavolul lui Iisus în pustie). Nădejdea, teologic vorbind, desfide orgoliul unui „tot înainte” materialist-dialectic. Marşul Istoriei care calcă peste cadavre nu poate obţine nicio justificare – demonismul faptei ascunde, dimpotrivă, o enormă vanitate. „Idealismul” în numele căruia stânga şi-a acoperit „ţarina de sânge” e doar un surogat. Pentru a camufla josnicia pornirilor egalitare – invidia, ura sau lăcomia –, ideologii au inventat mitul progresului. Prin abolirea vechii ordini ierarhice, harta lumii trebuia redesenată.

 

Optimismul progresist

 

Măsluirea principiului creştin al speranţei apare şi în varianta soft a gândirii de stânga. Mai întâi, sunt cei care afirmă că memoria trecutului nu contează – altfel spus, că orice proiect antropologic sau politic poate începe de la zero. Hope for Change – iată sloganul care traduce credința amnezică în progres[1]. Istoria unui popor (cel american, de pildă) e prezentată în termenii unei emancipări fără greș. Omul recent se dezleagă treptat de rosturile tradiției. El înțelege mai bine urgențele timpului, calea spre paradis, logica drepturilor.

 

Progresismul pune în discuție înțelegerea clasică asupra naturii umană – cu tot ceea ce înseamnă primatul rațiunii, afectivitate ori sexualitate. Campusurile universitare devin laboratoare ale utopismului tehnologic: comunitatea politică teritorializată trebuie să lase loc „cetăţeniei globale”. Noile tehnologii permit o reinterpretare a morţii: eutanasia sau eugenia ne „eliberează”, chipurile, de blestemul biologiei.
Vag conturată şi difuz distribuită, speranţa promovată de această mistică a progresului (sau de ceea ce Pierre Manent numeşte la religion de l’humanité) e, de fapt, perfect repetitivă: „suntem moderni pentru că suntem mai buni” şi „suntem mai buni pentru că suntem moderni”. Doar pentru că pot naviga cu uşurinţă pe Internet, doar pentru că accesează rapid instrumente precum Facebook sau Twitter, doar pentru că participă la reţele cool de socializare – adepţii noii religii refuză înţelepciunea celor mai vârstnici. Pentru cei intoxicaţi cu atâta noutate, părinţii sau bunicii sunt nişte „babalâci” lipsiţi de relevanţă.

Optimismul apostolilor Hope for Change pare, de aceea, uşor tâmp. În lipsa prudenţei, veselia sau euforia sunt ancorate într-un reţetar etno-botanic. Drogul, nu luciditatea, este ceea ce alimentează principiul speranţei. (Deloc întâmplător, milioane de pacienţi occidentali optează pentru rezolvarea chimică a depresiei: nu rugăciunea sau contemplaţia, ci Prozac & co. se iau la trântă cu vidul interior).
Este foarte greu ca aplicarea principiului speranţei în politică să evite populismul demagogic. Un om politic nu poate câştiga voturi citând din marii mizantropi, de la Seneca la Cioran. Onestitatea îi cere însă să nu promită o renaştere în absenţa sacrificiului. Nu poţi vorbi despre învierea nădejdii când necinsteşti moartea semenului (martir, soldat, erou), nici nu poţi deveni profet al aurorei când n-ai privegheat măcar un ceas de suferinţă.