„Sunt mai dispus să stau cu Dumnezeu împotriva omului, decât cu omul împotriva lui Dumnezeu”. – Aristides de Sousa Mendes
Pe 11 noiembrie, 1939, dictatorul portughez Salazar a lansat Circulara 14, care interzicea diplomaților săi din Europa să ofere vize de tranzit pentru anumite categorii de oameni, precum: evrei, persoane fără stat și persoane care nu se pot întoarce în siguranță în țările lor de origine. În mai 1940, a mers un pas mai departe, amendând că nicio viză nu va fi acordată până ce nu va fi autorizată direct de la Lisabona. În iunie, același ani, consulul portughez la Bordeaux – Aristides de Sousa Mendes – înmâna până la 30.000 de vize refugiaților, dintre care aproximativ 10.000 evrei. A făcut-o în orașul consulatului său, apoi a făcut-o și din Bayonne și pe străzile Hendaye, în apropierea graniței cu Spania, deschizând astfel o rută de refugiere care avea să rămână activă de-a lungului întregului război.
Aristides de Sousa Mendes s-a născut pe 9 iulie, 1885, în satul Cabanos de Viriato, din provincia nordică Beira Alta, Portugalia, fiul lui Jose de Sousa Mendes – judecător – și Maria Angelina de Abranches. Aristides a primit o educație – alături de fratele său geamăn, Cesar – cu puternice valori familiale tradiționale și un catolicism profund. Cu tată judecător, au deprins respect pentru lege și au absolvit Dreptul la Universitatea Coimbra, în 1907. De acolo, ambii au optat pentru corpurile diplomatice, cu sarcini care i-au plimbat în diferite colțuri ale globului.
Aristides s-a însurat în 1910 cu Angelina, femeia care a fost alături de el și i-a împărtășit povara în cele mai dificile și cruciale momente. Au avut împreună 14 copii. În 1929, după detașări mai mult sau mai puțin plăcute în diferite părți ale globului, a fost promovat consul general și asignat în orașul belgian Antwerp. În 1934, încă în Antwerp, familia avea să se confrunte cu prima ei tragedie: moartea celui de-al doilea copil, Manuel, chiar la cina de celebrare a absolvirii acestuia. Aristides a cerut un transfer din Antwerp după asta. În 1938, scria la Lisabona cerând o detașare în Orientul Îndepărtat, dar a fost numit consul general la Bordeaux. Cele două apeluri ale lui Aristides nu au avut niciun efect. În același an, familia avea să se mute în orașul francez, unde a avut loc o ușoară acomodare. Clădirea oferea ample spații de locuit, iar copiilor le-a fost ușor să găsească școli noi și bune.
Apoi a început războiul. Prima reacție a lui Aristides a fost să-și ia copiii și să-i ducă acasă, în Portugalia, unde i-a lăsat în grija rudelor și servitorilor. Au mai rămas la Bordeaux, cu el, Angelina și cei doi fii adulți – Pedro Nuno și Jose. În primele zile după Circulara 14, Aristides a fost mustrat pentru prima sa greșeală: oferise viză unui refugiat vienez, profesorul Arnold Wizrntzer. Justificarea lui Sousa Mendes în fața superiorilor a fost:
„M-a informat că, dacă nu va părăsi Franța chiar în acea zi, va fi dus într-o tabără de concentrare, lăsându-și soția și copilul de izbeliște. Am considerat că e o faptă de o umanitate elementară să previn un asemena punct extrem”.
A fost doar prima dintr-o serie. Până în aprilie, 1940, a încâlcat deja regulile de destule ori cât să-și câștige o mustrare oficială. Garda de frontieră, braț al PVDE – poliția politică portugheză – își ținea ochii pe acțiunile lui. În luna mai, refugiați de toate felurile au ocupat consulatul din Bordeaux. Ofițeri de armată din Austria, Polonia și Cehoslovacia; anti-naziști francezi și belgieni; intelectuali, ziariști și scriitori anti-naziști; artiști; preoți și călugărițe – toți încercând să evadeze din mâinile criminale ale naziștilor. Încă prudent pe atunci, Sousa Mendes trimitea sute de telegrame la Lisabona, asistat de fiul său de 20 de ani, Pedro Nuno. Fiecare telegramă reprezenta o cerere individuală de viză, conform Circularei 14 amendată. Dar de la Lisabona nu venea nimic înapoi. Între timp, Aristides și Angelina își deschiseseră casa pentru refugiați, atât de mulți câți încăpeau. Angelina se ocupa de ei.
Tăcerea de la Lisabona continua. S-a îndreptat apoi către superiorii săi, de la care a fost retrimis la directivele deja în vigoare – și anume că numai Lisabona poate aproba vize. Nimic din asta nu ajuta. Nepotul lui Aristides – fiul fratelui său – Cesar Mendes Jr. părăsise Parisul, unde își urma studiile, și era refugiat și el în Bordeaux. Scria:
„Toate camerele din clărirea consulatului erau pline de oameni. Dormeau pe scaune, pe podea, pe covor. Până și birourile consulului erau pline cu zeci de refugiați care erau extenuați, morți de oboseală, fiindcă așteptaseră zile și nopți pe străzi, pe scări și, într-un final, în birouri”.
În acea vreme – 14, 15, 16 iunie – Aristides cădea bolnav la pat pentru câteva zile, perioadă în care Angelina a devenit punct de sprijin. Unul dintre fii, Sebastian, a povestit mai târziu despre o noapte pe care cei doi soți și-au petrecut-o în continuă rugăciune. După aceste 3 zile, Sousa Mendes știa exact ce are de făcut. Din 17 iunie, devenise un mod eliberat de orice constrângeri de serviciu și singurul lucru care îl mai interesa era să salveze cât mai mulți oameni cu putință.
Pașapoartele erau adunate grămadă. O persoană le ștampila, cealaltă scria, iar Aristides își punea semnătura pe ele. Ca să scutească timp, ajunsese să-și scurteze semnătura. Rabinul Kruger – un refugiat și el, care era alături de soție și cei 5 copii, devenit între timp prieten al consulului – cei doi fii ai lui Aristides și alți câțiva refugiați ajutau cu linia de așteptare. Pentru toți cei – și erau mulți – care nu aveau niciun fel de document, s-au acordat vize cu ștampile pe simple bucăți de hârtie.
Zilele următoare, veștile referitoare la probabila predare a Franței în fața inamicului german au adus noi valuri de refugiați la ușile consulatului. Pe 18 iunie, 19 pașapoarte au ajuns în fața lui Aristides; acestea aparțineau familie imperiale austriece. Numele lui Otto von Habsburg se afla în capul listei negre a lui Hitler. Emisarului i s-a spus să se întoarcă după vize mai târziu în seara aceea. Nu avea să pună urgențele familiei imperiale austriece deasupra oamenilor care așteptau deja la coadă. După 10 seara, contele s-a întors și a ridicat vizele pentru Arhiduce și întreaga familie. Apoi, Arhiducele Otto a venit el însuși la consulat și a obținut o mare cantitate de vize ștampilate pe bucăți de hârtie pentru refugiați austrieci aflați în ascunzători. Otto von Habsburg și familia sa aveau să ajungă în Portugalia pe 20 iunie, de unde au plecat în Statele Unite.
Miile de vize emise de Sousa Mendes erau onorate la Irulan, granița spaniolă. Ștampila consulară le transforma în niște cereri oficiale, ca de la o țară la alta, în urma Pactului Iberic din 1939. Când trenurile pline cu refugiați au început să sosească la granița portughezo-spaniolă de la Vilar Formoso, PVDE a turbat; însă nu avea ce să facă decât să lase refugiații să intre. Un întreg mecanism era pus în mișcare, odată ce refugiaților le era oferit pasaj prin Spania.
„A fost într-adevăr obiectivul meu să salvez toate acele persoane, al căror chin era dincolo de ce poate fi descris. Imperativele conștiinței mele… nu au încetat niciodată să mă ghideze în îndeplinirea datoriilor mele, cu perfectă cunoaștere a propriilor responsabilități”.
Pe 19 iunie, Bordeaux a început să fie bombardat. Mulțimile de refugiați au fugit la Bayonne și Hendaye, în apropierea graniței cu Spania. Aristides și-a lăsat familia în Bordeaux și a urmat refugiații. La Bayonne, a găsit consulatul portughez împresurat de 5000 de persoane, cu alte 20.000 aflate în stradă. Până la acel punct, directivele Circularei 14 erau respectate la literă acolo. Statutul de consul-general îi dădea lui Sousa Mendes jurisdicție peste consulatul din Bayonne. Și noul lui ordin era: vize pentru toată lumea. În următoarele 48 de ore, mii de persoane și-au auzit numele strigat și le-au fost înmânate vizele salvatoare de vieți. Subordonatul său de la Bayonne, consulul Machado, a trimis o telegramă la Lisabona în care a raportat încălcarea regulilor. Pe lângă asta, i-a telefonat și ambasadorului Pereira din Madrid. Două mesaje au fost trimis apoi de la Lisabona – una la Bordeaux, cealaltă la Bayonne – care-i ordonau lui Sousa Mendes să se oprească.
Consulul nu apucase să citească niciuna dintre ele; pe 22 iunie, Aristides plecase deja la Hendaye, unde înmâna bucăți de hârtie cu mesaje variate scrise pe ele și parafa consulatului, cât să le dea dreptul oamenilor să intre în Spania. Nu a mai durat mult până porțile Spaniei de la Irun aveau să fie închise, iar Aristides a vorbit mai târziu despre oameni care s-a sinucis de disperare în fața sa. Rabinul Kruger scria mai târziu cum, în timp ce așteptau la porțile Irunului, au apărut dispute între gărzile spaniole și refugiați. Porțile rămâneau închise, iar Sousa Mendes s-a dus înăuntru să medieze situația. Fără nicio autoritate, s-a întors în două ore și a deschis el însuși poarta. Cu ocazia asta, încă un grup apuca să mai intre în Spania, cu direcția unui tren spre Portugalia.
Pe 23 iunie, ambasadorul Pereira a ajuns la Irun. Ce a văzut l-a șocat:
„Am dat de consulul Aristides Mendes și i-am cerut să-mi explice un așa comportament extraordinar… Din ce am auzit, și din înfățișarea sa extrem de neîngrijită, impresia pe care mi-a dat-o a fost cea a a unui om tulburat, nu în toate mințile… Comportamentul domnului Aristides Mendes sugerează un asemenea deranjament mintal că, informând pe loc autoritățile spaniole de decizia mea de a declara nule vizele acordate de consulul din Bordeaux celor care erau încă în Franța, nu am avut nicio reținere în a spune că sunt sigur că acel consul nu era în toate capacitățile mintale”.
Aristides nu a mai deschis poarta la Irun pentru a doua oară, dar a setat un precedent. Pe timpul războiului, mulți persecutați ai Europei au trecut prin Spania și Portugalia spre libertate. Cât despre cei aflați încă în Franța cărora vizele le-au fost nulificate, soarta lor este necunoscută. Rapoartele din presă ale vremii vorbesc despre 10.000 de refugiați care nu mai pot intra în Spania fiindcă autoritățile nu le mai recunosc vizele.
Întors la Bordeaux pe 25 iunie, a găsit telegrama de la Salazar de pe 24 care spunea că a fost eliberat din poziție și în care i se ordona să părăsească Franța. Aristides nu s-a grăbit; oprit să mai ofere vize, și conștient că mii de refugiați încă sunt prinși în oraș, a început să le ofere pașapoarte portugheze, pentru a preveni deportarea lor în taberele de concentrare. Noua sa acțiune a fost rapid descoperită și anulată de Lisabona, iar ordinul să părăsească a fost reînnoit.
Salazar culegea laurii acțiunilor lui Mendes. Zeci de mii de refugiați umpleau orașele și oferea gratitudine regimului care le-a oferit salvarea. Revista „Life” titra, în numărul de pe 29 iulie, 1940, că Salazar este „cel mai mare portughez de la Henric Navigatorul încoace”. A numit un consiliu disciplinar care, după ce s-a prefăcut că studiază niște hârtii, a stabilit că Sousa Mendes este un caz de „incapacitate profesională”, demn de disprețuit și bun de ocolit. Cazul a fost închis, clasificat și încuiat. Mendes a încercat tot restul zilelor să primească o audiență la Salazar, dar totul a fost în zadar. Fratele său, Cesar, a fost suspendat din postul său pentru 5 ani când a încercat să-i ofere o mână de ajutor. Incapabil să se întoarcă la muncă sau să iasă la pensie, Aristides și familia sa au fost condamnați la foamete. Educația celor mici a trebuit întreruptă, iar cei mari nu-și puteau găsi de muncă. Ocazional, era chemat la câte un presupus interviu cu Salazar; după ce era pus să aștepte toată ziua în anticameră, era trimis acasă; foștii colegi îl ignorau; era urmărit îndeaproape de PVDE și interogat frecvent; copiii săi mai mari aveau dosare active.
În 1945, a suferit un atac cerebral care l-a lăsat parțial paralizat. Angelina a suferit la rândul ei o hemoragie cerebrală în 1948, care s-a dovedit fatală după o perioadă de inconștiență de 6 luni. La 6 ani distanță, pe 3 aprilie, 1954, Aristides de Sousa Mendes avea să moară în Spitalul Franciscan din Lisabona. Nepoata sa, Madalena, a stat lângă el până în ultima clipă.
A fost numit Drept între Națiuni în 1966.
„Nu puteam să acționez altfel, drept consecință accept cu dragoste tot ce s-a abătut asupra mea”.
