Deși sub ocupație nazistă, aproape toți evreii danezi au reușit să supraviețuiască celui de-al Doilea Război Mondial. Asta s-a întâmplat din două motive importante: Georg Ferdinand Duckwitz și poporul danez.
Georg Ferdinand Duckwitz s-a născut pe 29 septembrie 1904, la Bremen. În anii ’30, era un om care făcea afaceri cu țările scandinave. În acea perioadă, îl asculta pe Hitler cu entuziasm. Îl atrăgea retorica de forță, despre umilințele la care a fost și e supusă Germania și cum toate astea vor înceta odată ce va ajunge el la putere. În 1932, Duckwitz se înscrie în Partidul Nazist, dar devine deziluzionat de brutalitatea regimului, așa că pleacă să lucreze pentru o companie de transport maritim. În 1939, este rechemat să servească Guvernul, fiind trimis să lucreze pentru Ambasada germană din Copenhaga. Din zilele când făcea afaceri în țările scandinave, Duckwitz dezvoltase o daneză fluentă. A acceptat, mulțumit de faptul că Germania și Danemarca semnaseră un pact de non-agresiune în mai, 1939.
În aprilie 1940, Germania invadează Danemarca. Dată fiind politica arianistă a germanilor și faptul că naziștii doreau să demonstreze prin Danemarca ce bună e viața sub protectorat german, danezilor le-a fost permis să-și păstreze guvernul, controlul asupra mass-media, iar regele lor – Christian al X-lea – rămânea ca titular în fruntea statului. Danezii nici nu au început să-și trateze minoritatea evreiască diferit de până atunci – erau lăsați să-și păstreze serviciile și să-și vadă de viața lor. Guvernul danez a refuzat să-și dea acordul pentru expulzarea lor. Rezistând presiunilor, Guvernul danez avea să refuze să impună o oră de stingere populației, să interzică grevele, să cenzureze presa și să limiteze sau să interzică dreptul la protest – deși cel din urmă era descurajat, de frica represaliilor majore ce ar putea fi aduse populației din partea naziștilor. Deja ducând o luptă grea pe frontul de est, de teamă să nu piardă complet controlul asupra Danemarcei, Germania pune stop politicilor relaxate și preia controlul complet asupra Guvernului, declarând stare de urgență. Ca răspund, Christian al X-lea a abdicat și s-a autodeclarat prizonier de război în propria țară. Era 1943.
Operațiunea de salvare
Din toamna lui 1942 deja, Werner Best – nazist convins, membru SS și administrator al Franței și Danemarcei – căuta să înceapă implementarea Soluției Finale pentru evreii din Danemarca. În septembrie 1943, Best avea să-i trimită o telegramă lui Hitler prin care îi cerea aprobarea pentru deportarea evreilor. Asta a ajuns la urechile lui Duckwitz care, alarmat, i-a cerut lui Best explicații. Best i-a răspuns că telegrama oricum nu va avea nicio consecință, dar dacă vrea poate să plece la Berlin să se zbată împotriva ei.
Duckwitz nu a stat pe gânduri: ajuns la Berlin, însă, avea să afle că cererea lui Best fusese deja aprobată. Evreii danezi aveau să fie expulzați și, teama cea mai mare a lui Duckwitz, exterminați. De la Berlin, Duckwitz a zburat în Suedia, unde s-a întâlnit cu prim-ministrul Per Albin Hansson, pe care l-a informat despre soarta ce-i așteaptă pe evreii din Danemarca. A primit asigurări că dacă aceștia vor ajunge în Suedia, vor fi bine primiți și vor primi protecție. Duckwitz păstra deja legătura cu Rezistența daneză, care, la rândul lor, au pregătit ascunzători pentru evreii ce aveau să fugă și au făcut aranjamente cu pescarii să-i transporte pe partea suedeză a Strâmtorii Øresund.
Câteva zile mai târziu, aveau să apară zvonuri, iar Duckwitz avea să afle și ziua exactă când evreii vor fi aliniați de către naziști. Best l-a informat pe diplomat că Aktion-ul va fi desfășurat pe 1 octombrie. Conform spuselor lui Duckwitz, Best – care a fost parte a deportării și exterminării evreilor din Franța și Polonia – a avut atunci un comentariu pe deplin necaracteristic persoanei sale. În scrisoarea trimisă de Duckwitz lui Per Albin Hansson, scria:
„Voi presupune că ai aflat din varii surse ce se va întâmpla pe 1 octombrie. Dacă nu, îți voi spune eu. În jur de 7700 de evrei vor fi aliniați în întreaga țară. Fiindcă țara ta se află de cealaltă parte a Strâmtorii Øresund, cer de la tine să încerci să-i ascunzi pe acești evrei. Intenționez de asemenea să-i previn și pe cei din Rezistență, ca să aibă timp să îi pregătească pe toți evreii. Alertează-ți cetățenii, pentru a se face extra-provizii pentru refugiați. Știu informația asta fiindcă sunt consilierul persoanei responsabile de razie, Dr. Werner Best. Mi-a spus: «Dacă aș putea, în câteva zile, să construiesc un pod peste Øresund, ca acești oameni să se salveze în Suedia.» Asta pare cel mult o aluzie vagă, dar intenționez să-i avertizez orișicum. Doar să fii capabil să oferi întreținere, adăpost și rezistență.
Ținem legătura.”
Duckwitz a informat liderii comunității evreiești despre data raziei și le-a sugerat să le spună tuturor evreilor să-și părăsească căminele în acea zi. Au primit știrea cu îndoială, dar au acționat corespunzător, instruind evreii să plece în ascunzători. Din aproape 8000 de evrei danezi, Gestapo nu a reușit să găsească mai mult de 500 în raziile de pe 1 și 2 octombrie. Istoricul Leni Yahil descrie:
„Reacția a fost spontană. Danezii i-au alertat pe evrei, ajutându-i să se mute în ascunzători și de acolo către țărm și, cu ajutorul pescarilor danezi, să traverseze în Suedia. La început a fost o operațiune dezorganizată și spontană, dar curând Rezistența daneză a venit și a ajutat la organizarea refugiului masiv. (…)
În Danemarca, toate grupurile populației au participat la acțiune pentru a salva evreii. Zeci de protestatari au intrat peste oficiali naziști în birourile lor; regele Christian al X-lea și-a exprimat obiecția fermă față de planurile germane; capi ai Bisericilor daneze au publicat proteste puternice și și-au folosit amvoanele pentru a îndemna poporul danez să-i ajute pe evrei; și universitățile s-au închis pentru o săptămână, cu studenți dând o mână de ajutor în ajutorarea evreilor. Operațiunea a durat trei săptămâni și în timpul ăsta 7200 de evrei au fost duși în Suedia.”
Duckwitz s-a ocupat, în acest timp, de trupele germane responsabile cu patrularea strâmtorii. Drept rezultat, extrem de puține patrule au fost prezente în acea perioadă, ceea ce a redus drastic pericolul. Cei 7200 de evrei – plus alți 700 de non-evrei (soți sau soții de evrei) – care au ajuns în Suedia au fost adăpostiți în timpul războiului de cetățeni obișnuiți și de Guvern. Werner Best a raportat către superiori că Soluția Finală a fost dusă la bun sfârșit în Danemarca și că țara nu mai are niciun evreu.
Nu toți evreii au reușit să scape. Unii erau prea bătrâni sau bolnavi, iar alții au fost turnați sau descoperiți de către Gestapo. În jur de 474 de evrei au fost prinși și trimiși la tabăra de concentrare Theresienstadt. Niciun evreu danez nu a fost trimis la Auschwitz, unde majoritatea piereau fie de boală, de extenuare sau în camerele de gazare. Crucea Roșie Suedeză a negociat în cele din urmă transportul evreilor danezi în Suedia. Astfel, 432 de evrei capturați de Gestapo aveau să ajungă la loc sigur, supraviețuind războiului. În timpul prizonieratului, ministrul de externe danez vizita în mod regulat tabăra, încărcat cu mâncare donată de publicul danez.
După război, Duckwitz a spus că „oricine este obligat să se imagineze pe sine în poziția altei persoane într-o situație dată. Nu cred că viața mea e mai importantă decât viețile a 7000 de evrei”. A fost numit Drept între Națiuni în 1971.
