Vad ca multa lume scrie comentarii dezaprobatoare referitoare la ceea ce am spus despre copilul „cu ADHD”. Scriu aici, in postarea asta, de ce nu cred in acest diagnostic.
Pentru ca Ramona Octaviana Gheorghe, care este totusi un psihiatru bun si onest, zice ca „diagnosticele nu sunt credinte, sunt realitati”. Cu asa ceva nu am cum sa fiu vreodata de acord. Nu, Ramona, diagnosticul e o aproximare a a unei realitati si are cel mult un rol orientativ. Aceasta inlocuire a realitatii cu diagnosticul a facut mult rau. Si cata lipsa de respect fata de dinamica realitatii! Tot Ramona, cand Maria prezinta un caz din care reiesea existenta posibilitatii neuropsihologice de autocontrol, zice ca nu se pune, ca acel copil s-a potolit de frica. Asta arata ca se poate! Mai mult, ce aveti, domnule, cu frica asta? De ce ar fi frica fundamental rea? Chiar e rau sa-ti fie frica ca vei rani sau ca vei pierde un prieten daca te porti urat cu el? Nu cumva baiatul nu avea frica de nimic pentru nu-i pasa de nimeni si nu se temea de nimic? Eu inclin sa cred ca asa era.
Mai departe, Ramona zice ca medicatia e combustibil, iar experienta (terapia) un fel de instructaj. Categoric nu! Experienta e combustibil, VALORILE sunt combustibil, LIMITELE sunt combustibil, MOTIVATIA, EDUCATIA, RELATIILE SEMNIFICATIVE. Daca te asteapta iubita dupa colt sa-ti spuna ca esti cel mai frumos si cel mai destept din lume si ca vrea sa te ia la ea acasa chiar atunci, pai sa vezi cum zbori pana acolo! Experienta modifica masiv si consistent datele neurologice ale creierului. Asta e motivul pentru care eu cred ca abordarea trebuie sa fie holista, integrativa, nu modala, nu sectoriala, nu pe bucatele. Ii faci ENORM de mult rau omului daca tu, specialist, ajungi sa ignori ceea ce nu se poate controla sau incerci sa-i pui o eticheta salvatoare doar pentru ca nu stii ce altceva ai putea face cu acel ceva (niste simptome). De ce atata dispret si desconsiderare fata de o realitate complexa?
Narativa specifica geneticii si neurologiei NU TREBUIE, NU POATE sa mearga paralel cu narativa biografica. Spunea cineva in comentarii ca determinarea genetica este de 75 % la copiii cu ADHD. Asta o spun studiile anglo-saxone mainstream care sunt mai mult decat interesate, mai mult decat de rea credinta. Cum au stabilit acel 75%? Cum? Mama bramburita – copil bramburit? Cum? O mama bramburita brambureste tot ce prinde in cale! Ce studii au facut, cine l-a facut, in ce scopuri? Daca oricare dintre noi suntem sistematic supusi la un lung abuz sever, si vom fi evaluati neuroimagistic dupa, cum credeti ca va arata profilul nostru neurologic? Dramatic modificat! Asta inseamna ca ne-am nascut asa? E scandalos cum oamenii astia refuza sa ia in calcul datele biografice.
Daca faceti un studiu de neuroimagistica pe creierul unei fete de 16 ani – violata, tinuta captiva cativa ani de propriul tata – cum va arata profilul ei? Cu distorsiuni dramatice. Cele mai spectaculoase schimbari sunt in zona memorie. Cele doua narratives trebuie luate impreuna. Cei care apara fundamentul organic al sindromul ADHD tin cont doar de studii (oricum limitate, oricum interesate) care nu studiaza DECAT profilul neurologic. Nimic altceva. Ne comportam de parca realitatea neurologica e singura care conteaza si ar fi autonoma!
Eu am lucrat 12 ani la serviciul de abuz, am vazut tot felul de cazuri: zeci de copii diagnosticati cu ADHD, practic era flux continuu. In toti acesti ani eu personal nu am intalnit niciun copil cu ADHD care sa nu fi avut si o biografie „ajutatoare”. Si nu ma refer numai la o forma sau alta de rasfat, ci la o dinamica psihologica mult mai subtila, la relatii dubioase intre el si membrii familiei sau intre adultii familiei, la tot felul de indicatori care favorizau in mod evident lipsa de concentrare. Asta e ce am vazut eu cu ochii mei, vorbesc din experienta. Studiile invocate in comentarii sunt nici pe departe reliable. Si orice om onest, cu un pic de minte poate constata asta la un simplu cross-check.
Explozia de diagnosticari cu ADHD, mai ales in State, e cel putin suspecta. Eterogenitatea simptomelor este extrema, doar cu o „vointa” stiintifica „iesita din comun” si rupta de realitate si cu o gandire stiintifica trunchiata si biasata poti sa faci din sindromul asta ceva clar si sigur, negru pe alb, batut in cuie. Modificarile genetice pe care le invoca specialistii sunt insuficient de specifice, provoaca o gama larga de alte tulburari, ipotezele se bat uneori cap in cap, si toate fara PIC de atentie la realitatea biografica a copilului. Cum sa vorbesti despre brain injury mai inainte de a te uita la traumele copilului? Cum sa am incredere in ceva care este etichetat drept „deficitar” fara pic de respect fata de potentialul copilului respectiv, capacitatea de reglare si adaptare etc. Cum sa-l condamni la o lipsa genetica (care nici macar nu se stie daca determina SIGUR niste simptome precise)?
Imi pare rau, dar eu personal nu pot subscrie la asa ceva.
(Foto: .cchrint.org)
@George Coman: Psihoterapeutii relationisti (cum este Mircia) nu critica neurologia din ziua de astazi care este o neurologie relationista. Cititi autori in viata precum neuropsihiatri Efrat Ginot (SUA), Vilayanur Ramachandran (SUA), Marco Iacoboni (SUA), Giacomo Rizzolatti (Italia), Vittorio Gallese (Italia). Noi criticam psihiatri de astazi care sustin afacerile industriei farmaceutice precum si alti cativa specialisti de buna credinta dar naivi care nu-si actualizeaza cunostintele. Acesti specialisti sustin neurologia unor secole mult indepartate care afirma ca chimismul creierului nu poate fi modificat decat de catre medicamente, pana sa se inventeze psihoterapia.
@ Georgiana Branisteanu
„Psihoterapeutii relationisti (cum este Mircia) nu critica neurologia din ziua de astazi (…)”
Va inselati, din articol reiese ca autorul critica Genetica si Neurologia in ansamblu, ca si stiinte. Cel putin asa inteleg eu textul, eu nefiind specialist in Psihologie/Psihiatrie/Genetica/Neurologie. In cazul in care e o discutie intre specialisti, permiteti-mi sa imi declin competenta, dar in cazul in care e un articol deschis si neofitilor, atunci mi se pare clar ca autorul critica Genetica si Neurologia in ansamblu.
Poate vreti sa spuneti ca Mircea nu dorea sa critice „neurologia din ziua de astazi”, ceea ce e diferit.
Exemple:
„Narativa specifica geneticii si neurologiei NU TREBUIE, NU POATE sa mearga paralel cu narativa biografica.”
„Spunea cineva in comentarii ca determinarea genetica este de 75 % la copiii cu ADHD. Asta o spun studiile anglo-saxone mainstream care sunt mai mult decat interesate, mai mult decat de rea credinta.”
(Aici chiar e ciudat, nu vad cum se poate contesta genetica. E cam ca si cum ai contesta legea gravitatiei. Daca studiul respectiv e corect stiintific si nu bate campii, adica daca geneticienii demonstreaza ca ADHD – cel real, nu cel fabricat de parinti si medici ticalosi – e genetic, mi se pare ca discutia e inchisa.)
–
„Cititi autori in viata precum neuropsihiatri Efrat Ginot (SUA), Vilayanur Ramachandran (SUA), Marco Iacoboni (SUA), Giacomo Rizzolatti (Italia), Vittorio Gallese (Italia).”
Pai exact asta l-am rugat pe autor, sa puna surse stiintifice din sistemul medical. Altfel criticile lui nu au credibilitate, chiar daca sunt corecte.
Felicitari, un text luminos!
„… ce aveti, domnule, cu frica asta? De ce ar fi frica fundamental rea?”
Intr-adevar, sunt si momente cand frica e benefica. Parintele Delarohia; „Poți să nu păcătuiești de frică. E o treaptă inferioară, bună și ea.”
–
„Asta o spun studiile anglo-saxone mainstream care sunt mai mult decat interesate, mai mult decat de rea credinta.”
Well, cred ca ai perfecta dreptate in cazul abordarii ADHD de catre medicina din SUA; merg eu chiar mai departe: medicii ii dopeaza cu medicamente ca sa vanda medicamente. Problema e ca eu am dreptul sa spun asta, ca sunt un chibitz amator, de pe margine. Tu cand o spui te descalifici un picut, pt ca nu esti specialist in domeniu (neurologie). Corect ar fi sa ii combati folosind alte studii ale unor neurologi. Altfel, daca ajungi sa critici neurologia sau genetica in ansamblu, nu esti mai breaz decat medicii care zic ca psihologia e doar „intellectual guess-work”.
–
Nu exista „biasata” in limba romana, neologismul asta e chiar horror; corect e „partinitoare”.
Multumesc, George!
Nu criticam neurologia, ci felul in care se folosesc unii de ea. Ba chiar m-am bazat pe unele achizitii fantastice din neuroplasticitate si neurogeneza.