Lola

Știu pe cineva – o femeie – care se adresează bărbaților cu “domnu’ ” și femeilor cu “fă”.

Dumnezeu s-o știe dacă e sau nu e feministă!

Pro- sau anti-feministă, bănuiala mea e că, în sinea ei, nicio femeie nu știe prea bine dacă chiar e ceea ce pretinde că e.

Ce-i drept, nu-i ușor să te integrezi într-o ideologie. Integrarea te dezintegrează. Orice ideologie este inevitabil închisă. Din ea nu se poate ieși, doar evada.

Când ești cu tot dinadinsul pro sau contra ceva, trebuie să accepți că, la un moment dat, vei fi și împotriva ta. Nu poți decât să speri că vei ști când să te oprești, înainte să devii un ipocrit notoriu, un nesuferit consacrat sau un schizofrenic cu acte.

Bărbat sau femeie, a fi tu însuți/ăți a devenit astăzi un lux.

Personal, nicicând nu mă simt mai puțin femeie decât atunci când stau în preajma feministelor. Ideologia feministă nu îți dă de ales. Ori rămâi femeie pe premise resentimentare, ori devii bărbat.

O, și ce bătaie e pe atributele bărbatului pe care, de altfel, girl power caută să-l deprecieze!  Nu se doresc doar reforme politice, ci și schimbarea tabieturilor cotidiene, adică reproducerea minuțioasă a apucăturilor masculine. Nenorocirea este, însă, că femeia nu poate reproduce decât atributele masculine slabe, punctele sale debile. Până să ajungi să faci reformă, ajungi să te mândrești cu neîndemânarea ta, cu egoismul tău, cu nerăbdarea, cu adrenalinomania, cu mitocănia, cu lipsa de tact și cu neputința de a ține în mână o coadă de cratiță.

Femeile au devenit niște bărbați nasoli. Niște mitocani.

Și reciproca e valabilă – amenințați cu ghetoizarea, bărbații și-au bramburit reperele identității. Și ei vor să fie pe val, și ei vor să mănânce, să doarmă și să se împerecheze în legitimitate, așa că vor să fie ca femeile: bârfesc, sunt supărăcioși, snobi și vulnerabili. Niște țațe.

E bătaie mare, deci, pe defectele sexului opus. La sfârșit, dacă tragem linie, tot de țațe și de mitocani dăm.

Acces la atributele tari ale sexului opus oricum nu avem. În sensul că privilegiile sofisticate, genuine, profunde de a fi femeie sau de a fi bărbat sunt netransferabile. De incomensurabilitatea impresionantă și spectaculoasă dintre bărbați și femei nu mai vorbește nimeni. Numai că exact această incomensurabilitate care sfidează (cum altfel?) principiul egalității stătea la baza principiului atracției!

Sigur, nu sunt atât de încuiată ca să nu admit că nu toate eforturile de a obține ceva din privilegiile sexului opus au fost inutile. Ele sunt deja asimilate pe scară largă, deci, ca să se liniștească militantele, e clar că la starea de neghiobie primară nu se mai întoarce nimeni.

Înapoi, deci, nu mai dăm. Dar nici înainte nu mai putem merge. Și femeile masculinizate și bărbații efeminați arată neterminați, toți împlinesc, cabotin, legi și principii ale societății contemporane mizând – din conformism, snobism ori prostie  – pe atribute umane slabe care te împiedică să fii în acord cu premisele tale reale și care, prin aceasta, împiedică întâlnirea umană autentică, încurajând cabotinismul, impostura, dublul standard și depresia.

Până nu vom reuși să ne legitimăm reciproc, vom fi condamnați să ne fâțâim aiurea pe străzi ori prin cluburi – niște mutanți frigizi și impotenți, livizi de spaimă în fața sexului opus.

Cu toată onestitatea, mie mi se pare că noi, femeile, suntem în multe privințe supraevaluate. Lucrurile pe care le facem, rolurile pe care ni le asumăm și pe care le desăvârșim cu o ambiție cvasipatologică,  existența noastră cotidiană din ce în ce mai sofisticată, discursul nostru de eterne umilite, sensibilitatea noastră sfidătoare, toanele noastre – au căpătat, toate, valoare metafizică.

Suntem într-o continuă stare de emancipare, într-un nesfârșit proces de cucerire a lumii, dar tot ce facem și spunem are aerul demonstrativ al chinuitului vanitos. Fiți pe pace, suratelor, martiriul nostru cotidian nu mai e trecut cu vederea. Se știe că suntem niște sfinte.

Emanciparea noastră continuă. Este parte din cultura publică. Sigur, nu are nevoie doar de fonduri, de activism, de proteste și de filozofie-Cosmo. Mai e nevoie și de înțelegerea permanentă a bărbaților. Ei bine, o avem și pe asta!

Am auzit femei vorbind despre bărbat care despre un nimeni care face nimicuri.

Am auzit bărbați vorbind despre femeie care despre o forță temută a universului, singura forță care te mai potate îndreptăți (mirui?) social, existențial și emoțional, singura creatură care, într-un restaurant de fițe dintr-o țară civilizată, încă își mai permite să se îmbete și să vorbească tare.

 Vorba cântecului…

(Foto: avoiceformen.com)