Singurul popor pe care il cunosc si de care se tem pedelistii

M-am tot întrebat de unde vine disperarea PDL-ului după scăderea salariilor bugetarilor cu 25%, în condițiile în care apogeul crizei a fost în 2009, nu 2010. În 2009 au fost cele mai multe falimente, concedieri și scăderi de salarii, nu în 2010. De ce nu s-a speriat PDL de reacția populară în 2009 și s-a speriat în 2010, cînd deja situația se stabilizase cît de cît la nivelul economiei și multe firme începeau să-și revină?

Ei bine, PDL e partid de administrație, ca toate partidele românești. Liderii partidului și militanții partidului, de la cei mari la cei mici, toți, sînt prizonierii administrației. De dimineață pînă seara ei trăiesc printre bugetari. Îi văd, în conduc, vorbesc cu ei. Și dacă nu sînt bugetari, sînt privați care au contracte cu statul. Toate straturile PDL, de la cel mai de sus la cel mai de jos, își duc viața în acest mediu, sînt acest mediu, al administrației, al bugetarilor, al privaților dependenți de contractele cu statul. Toți acești oameni sînt dependenți de stat. De scăderile de salarii și cheltuieli bugetare au fost loviți și reprezentanții partidului din administrație, de la directorii de agenții centrale sau județene pînă la simplii membri, referenți pe la cine știe ce direcție sau primărie din Cucuieții din Deal, toți au avut de pierdut financiar sau au fost ținta nemulțumirilor celor de lîngă ei. Antena 3, postul de televiziune preferat al PDL (dacă s-ar măsura audiența la PDL, Antena 3 ar cîștiga zdrobitor, cu peste 90%), a avut meritul său pentru panica dezintegrantă în care au intrat pedeliștii după 6 mai 2010, însă contribuția sa nu a fost decisivă.

Pedeliștii, cînd vorbesc despre oameni, despre popor, se referă la acei oameni, la acel popor pe care îl cunosc ei, cu care se văd de dimineața pînă seara, cu care sînt colegi la serviciu, cu care împart bunele și relele și cu care comentează știrile zilei și viața politică, și anume, lucrătorii din administrație, bugetarii, ”antreprenorii” care lucrează cu statul și clienții administrației, asistați, în covîrșitoare majoritate. Cu ei se împrietenesc, se încuscresc, își trăiesc și povestesc viața, își împărtășesc fricile, speranțele și secretele, cu ei își beau berea, își fac grătarele și își consumă actele sexuale.

Așa se explică panica și oroarea care a intrat PDL-ul după 6 mai 2010 și care s-a transformat în vrie și dezintegrare mai tîrziu. Poporul înnebunise și ura PDL-ul. Nu conta că poporul suferise cu adevărat cu un an înainte, în 2009. Acela era un popor inexistent pentru pedeliști. În schimb, poporul bugetar, cel care formează ecosistemul în care trăiesc și respiră pedeliștii, era unicul popor palpabil, existent. Și era furios că-i scăzuse salariul cu 25%.