Îngerul cu elice

Aseară, în timp ce scrutam zările în speranța că voi vedea norul de cenușă vulcanică adus de curenții cerești taman din Islanda, ochii mi s-au întâlnit cu cei extrem de obosiți ai unui înger cu elice, nefiresc de bătrân și copleșitor de trist, purtat odată cu suspensia din atmosferă, ce plana aproape de pământ, mai să-și dea duhul, pe deasupra curții mele părăginite. Îngerul avea o elice fixată pe frunte într-o diademă neagră, bătută cu ținte lucitoare de nichel. L-am întrebat dacă are nevoie de ajutor. Mi-a răspuns în nordr, islandeza sau norvegiana veche că nu se simte bine și că mi-ar fi foarte recunoscător, dacă i-aș da un pahar de apă rece. L-am poftit în casă, l-am pus la masă, l-am rugat să-mi recite ceva din Edda. A deschis gura și mi-a recitat așa, cu glasul fonfăit, ca al îngerilor cu elice, care de-abia dacă își mai pot duce zilele:

Ár var alda,
þat er arar gullu,
hnigu heilög vötn
af Himinfjöllum;
þá hafði Helga
inn hugumstóra
Borghildr borit
í Brálundi.

Nótt varð í bæ,
nornir kómu,
þær er öðlingi
aldr of skópu;
þann báðu fylki
frægstan verða
ok buðlunga
beztan þykkja

L-am întrebat cum îl cheamă. Mi-a zis parcă cu părere de rău în glas, că-l cheamă Eyjafjallajokull. Mai precis, Knut Eyjafjallajokull. Apoi, n-a vrut decât să doarmă. A tras un pui de somn pe umărul meu drept, singura pernă pe care o aveam la îndemână și, în timp ce dormea suspinând ușor, i-am văzut aripile, cu largi porțiuni de pe care i se jumuliseră sau răriseră penele. Apoi, mi-a transmis un soi de somn hipnotic, în care am căzut fără ca trupul meu să opună nicio împotrivire, până la ziuă. Când m-am deșteptat ca dintr-un vis, Knut Eyjafjallajokull zburase suficient de departe, încât să cred că mi se năzărise ca de obicei și că nu există îngeri cu elice, aduși de norii de cenușă vulcanică din Islanda.