Nesfârșita foame și sete a orașului Mickbeere

Pe hărțile vechi, centrul, estul și sud-estul Europei sunt marcate de trei vulturi bicefali, simboluri ale împărățiilor austriacă, rusească și bizantină. Un călător a întrebat ce poate trăi între capetele unui vultur bicefal sau ce se poate cuibări sub aripile a trei vulturi cu două capete și răspunsul dat de un popă de treflă a fost: Mickbeere. Mickbeere este un oraș crepuscular, așezat pe buza civilizației, unde se sfârșește speranța și începe foamea și setea. Jegul de pe caldarâm, ulițele desfundate și slinul adunat la rădăcina caselor ce stau să cadă, încearcă să fie acoperite fără folos de priveliștea dricurilor negre, care fojgăie încoace și-ncolo fără o țintă precisă, pe străzile Mickbeerei. Pare că cioclii care le mână vor doar să fie văzuți, căci în Mickbeere nu poți atinge statura de cetățean, dacă nu ai dric negru.

Dricuri imense rulează parcă toate într-o singură direcție. Nimeni nu știe încotro se îndreaptă, dar după dramatismul și încrâncenarea cu care își croiesc calea printre dricurile de culori ceva mai vesele și mai omenești, pare-se că o țin langa spre cimitir. Sunt cele mai mari dricuri din lume, sunt cele mai negre, sunt cele mai amenințătoare și sunt trase de cele mai multe sute de cai putere. Sunt conduse de personaje cu aer spectral, îmbrăcate fantomatic, care văd lumea prin ochelari și ei negri, niște momâi mai toate umflate, cu alură de zombi, care rumegă întruna gumă, înjură birjărește când nu li se acordă prioritate și te privesc dacă ești pieton, ca pe un gunoi ce trebuie strivit sub roți. Nimeni n-are idee de unde au apărut, dar se știe precis că numărul de dricuri ce alcătuiește acum un impresionant cortegiu funerar, care a îndoliat fața orașului cenușiu, s-a înzecit în ultimul an.

Prostimea, într-un număr nesfârșit, așteaptă într-o pândă perpetuă pentru a i se face o pomană. Pomenile le fac șarlatanii de roșu, de ziua orașului Mickbeere, care este praznicul zilei de 1 Mai. În dimineața praznicului, centrul orașului seamănă cu gura unui leviatan care vomită sânge, din pricina straielor stacojii în care se îmbracă șarlatanii Mickbeerei, cei care cred nestrămutat în smintelile lor, cât și infinita prostime ce și-a încheiat ciclul anual, în așteptarea pomenii. Mulțimea gâlgâie înfrigurată de foame și sete spre un loc verde, unde are loc ritualul pomenii. Oficiile le face un șarlatan de roșu, care conduce o felie a orașului, al cărui nume amintește de o evanghelie apocrifă. Apoi, pe altarele improvizate la tot pasul, se aduce o ardere de tot, al cărei fum se ridică la cer în vălătuci vineții. Carnea arsă pe altare, udată cu un lichid acru, distribuit în tărtăcuțe de iască transparentă, este aruncată mulțimii, care o sfâșie, o mursecă și o înfulecă într-o clipită. Cum pomana nu ajunge la toată prostimea, începe inevitabil omorul. Cea mai mare distracție pentru șarlatanii de roșu care fac pomana, este să se uite la proști, cum se sfâșie între ei ca bestiile. (Din Jurnalul unui călător în Mickbeere,  Anul Domnului 2039).