Despre eroi si morminte negasite: Raoul Wallemberg

Eroii sunt acele persoane care, distingând binele de rău, fac ceea ce este bine deşi această întreprindere este foarte greu de realizat faţă de condiţiile momentului. Ceea ce particularizează eroismul este dificultatea momentului şi durata acestuia – există eroi ai gestului şi eroi ai proiectelor. În limitele acestei ultime ipoteze voi discuta în rândurile de mai jos.

Cum apar eroii ? Se pot decela, cred, trei situaţii. Prima: există persoane pregătite, educate pentru a putea fi, dacă va fi cazul, (şi) eroi – cazul cel mai apropiat românilor: regele Carol I. A doua: există oameni obişnuiţi – în termenii timpului lor – a căror viaţă le este aruncată radical pe un cu totul alt drum de irumperea punctuală, zguduitoare, a semnului a ceea ce urmează să devină – cazul cel mai cunoscut: Saul din Tars care pe drumul spre Damasc, în urma unei intervenţii divine, devine Sfântul Pavel. A treia situaţie este tot a unor oameni obişnuiţi care, se pare, rămân tot obişnuiţi (şi foarte puţin cunoscuţi). Este cazul celui despre care vreau să vorbesc puţin: Raoul Wallenberg.

Între 9.10.2006 şi 26.11.2006 la Muzeul Ţăranului Român a fost deschisă expoziţia „Raoul Wallenberg – one man can make a difference”. Înainte de a vizita expoziţia nu cunoşteam nimic despre acest om, iar de ştiut despre el e că între iulie 1944 şi ianuarie 1945 el a reuşit să salveze în Budapesta viaţa a câteva zeci de mii de evrei. După mărturia lui Per Anger, unul din colaboratorii lui din această perioadă, ar fi vorba de 100.000 de persoane în total.

Raoul Wallenberg s-a născut la 4.08.1912 într-una dintre cele mai importante familii ale Suediei şi până la vârsta de 23 de ani urmează traseul educaţional imaginat pentru el de bunicul său, traseu care trebuia să-l transforme într-un bancher de succes. După 1935, convins că rigiditatea profesiei alese pentru el nu i se potriveşte, cautând o activitate mai neconstrângătoare, devine partenerul de afaceri al unui maghiar de origine semită (Koloman Lauer).

Până în 1944 viaţa lui Raoul Wallenberg se desfăşoară în jurul acestei afacerii sale, fără a înregistra – din ceea se cunoaşte din mărturiile existente despre el – în mod particular ceva din tulburările evenimentelor care se derulează în tot acest timp în Europa[1]. Totuşi acceptă imediat misiunea care i se oferă în Budapesta – participarea la acţiunile derulate de ceva vreme de misiunea diplomatică suedeză de salvare a cât mai multor evrei din capitala Ungariei[2].

Ajuns in Budapesta, Raoul Wallemberg se avântă, aşa cum rezultă din scrisorile adresate familiei, cu entuziasm în realizarea misiunii cu care venise, două fiind în principal modalităţile prin care a salvat viaţa a câteva mii de persoane, ambele imaginate de el, plecând de la statutul Suediei de stat neutru.

Prima – Raoul Wallemberg, cunoscând riguzitatea birocratică a germanilor din călătoriile sale de afaceri, a creat un „paşaport diplomatic suedez ”. Paşaportul (SCHUTZ – PASS) era un act fară nici o valoare juridică reală[3] care însă era vizual impresionant: a dispus ca paşapoartele să se tipărească în galben şi albastru, având în mijloc emblema Suediei, cele trei coroane plus semnăturile şi ştampilele necesare.

La M.Ţ.R., în expoziţie, pe o masă, liste cu zeci de nume de maghiari de etnie semită stăteau lângă o maşină de scris care scria în continuu numele altora, completând paşapoartele. Listele acestea au fost multe, iar numele trecute pe ele mii.

Modalităţile prin care aceste documente au ajuns să salveze viaţa unor oameni sunt însă departe putea fi sistematizate. Raoul Wallemberg linguşea, mituia, ameninţa, orice, până reuşea să-i elibereze pe cei cărora el le dăduse paşapoarte suedeze. Există mărturii despre cum, în disperare de cauză, Raoul Wallemberg, în perioada „marşurilor morţii” ale lui Adolf Eichman, alerga printre evreii care mergeau pe jos pe un traseu de 200 km în plină iarnă împărţind paşapoarte, hrană şi medicamente[4]. Altă dată a fost văzut urcând pe trenurile de marfă care transportau evreii spre lagărele de exterminare, alergând de-a lungul lor şi îndesând teancuri de paşapoarte în vagoane după care striga „Sunt protejaţii mei !Au Schutzpass-uri !Eliberaţi-i imediat !” [5].O altă poveste este cea a lui Erwin K. Koranyi. Acesta povesteşte cum sora sa, pentru că a ieşit cu un minut înainte de ora 11,00 (evreii puteau ieşi din casă doar două zile pe săptămână, de la 11,00 până la 01,00) a fost arestată şi trimisă într-un lagăr de unde plecau trenurile către Auschiwtz.  Erwin K. Koranyi a apelat la Raoul Wallemberg, faimos deja la acea dată printre evreii din Budapesta pentru acţiunile sale, iar acesta a reuşit cu ajutorul paşapoartele sale să-i salveze sora. Paşapoarte au fost emise pentru întreaga familie Koranyi [6].

A doua metodă folosită de Raoul Wallemberg a fost aceea a aşa numitelor „case pentru suedezi” – nimic mai mult decât nişte clădiri pe care Raoul wallemberg arbora un drapel al Suediei. Şi in cazul acestei metode tot un simbol a reuşit să-i ţină pe soldaţii nazişti şi pe membrii „Crucea cu săgeţi” (organizaţie nazistă maghiară) afară, protejându-i pe cei aproape 15.000 de evrei care s-au adapostit în cele aproximativ 30 astfel de case.

Acţiunile lui Raoul Wallemberg au luat sfârşit în ianuarie 1945 când Budapesta a fost ocupată de Armata Roşie. Soldaţii ruşi l-au reţinut pe Raoul Wallemberg şi de atunci acesta a dispărut, nimic sigur nemaiştiindu-se despre el şi moartea sa.

Aceasta este, pe scurt, povestea lui Raoul Wallemberg.

Două chestiuni, asupra cărora poate fiecare ar trebui să caute a se pronunţa, mă frământă.

Ce îi transformă pe aceşti oameni, eroii ultimei situaţii? În faţa încercării de a explica excepţionalul prin excepţional, ei rămân inexplicabili (sau, în orice caz, insondabili – nimic din viaţa  lor anterioară nu poate explica aşa ceva). Şi atunci cum…?* Ce declanşează acest proces? Ce se află în ei care, atins într-un anumit fel, le dă o forţă neobişnuită.

A doua întrebarea a mea e cum de este cu putinţă ca aceşti oameni să rămână anonimi?**

* explicaţia cea mai „periculoasă” pentru linştea conştiinţei omului obişnuit ar fi că e vorba de oameni obişnuiţi , că fiecare din noi ar putea fi excepţional la un moment dat- ori la atât de puţini eroi „obişnuiţi”…

** dacă ar fi valabilă explicaţia că sunt oameni obişnuiţi, atunci nimic mai normal decât a rămâne anonim.

---

[1]Raoul Wallemberg-one man can make a difference, ed. JUDISCA MUSEUM, STOCKOLM, 2003, Paul A. Levine, p.37- 42 ;

[2] Jan Larsson, Portrete suedeze, Raoul Wallemberg – broşură editată pentru expoziţia M.Ţ.R. ;

[3] Jan Larsson, ed. ciată ;

[4] Jan Larsson, ed citată ;

[5] Raoul Wallemberg – one man…,ed. citata, Tomas Bohm, p. 20/ povesteşte Sandor Ardai, şoferul său în acel moment ;

[6] http://www.raoulwallenberg.net/?en/wallenberg/testimonie/3405.htm

Mai multe mărturii pot fi citite aici: http://www.raoulwallenberg.net/?en/wallenberg/testimonie/